Labirintul de la Guvern. Bonus: raspuns domnului Cristian Danilet

Recent, cel mai respectabil membru al CSM-ului, in opinia mea, a venit cu o demonstratie inchegata pe aceasta platforma in care infiereaza o situatie legata de taxa de prima inmatriculare, folosind acest caz pentru a arata neajunsurile modalitatii de legiferare in Romania. Nu cred ca a ales cel mai revelator caz – cat despre modalitatea de legiferare in Guvern, domnul Danilet, ca judecator CSM, nu are decat informatia din carti si canoane juridice. In orice alta tara europeana in afara de Romania ar fi probabil suficient. Nu sunt jurist de meserie, ca atare argumentele din acest articol sunt legate de realitatea administratiei si de o anumita viziune a politicilor publice in cazul in speta. Iar realitatea descrisa reprezinta “circuitul” adevarat, care nu va apare in nicio prevedere legala. Acestei triste situatii de fapt trebuie sa ii gasim solutie – invit la dialog pe toti cei care pot propune o rezolvare.

Nu am sa fac taxa de prima inmatriculare subiectul acestui articol, pentru ca aici dl Danilet si cu mine am fi in contradictie onesta, dumnealui cu legea europeana si hotararea pe care a dat-o in brate, eu cu argumente economice si legate de politicile publice in respectivul domeniu. Esenta celor sustinute inca din 2008 de dl Danilet este ca o ordonanta „destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second-hand deja înmatriculate într-un alt stat membru, precum cel pentru care s-a achitat taxa de poluare în acest litigiu, favorizeaza astfel vânzarea autoturismelor second-hand înmatriculate în România şi, mai recent, vânzarea autoturismelor noi produse în România.” Sunt cateva chestiuni aici : prima este ca, fara o astfel de lege, Bulgaria s-a transformat pentru o perioada in cimitirul de masini vechi al Europei. In al doilea rand, ca principiu, este dreptul unui stat membru sa isi gestioneze intr-o oarecare masura un domeniu in care legislatia nationala primeaza, atata vreme cat nu exista discriminare la nivel european. A nu se uita ca Romania cheltuie anual milioane de euro cu programul Rabla, bani care ar fi efectiv aruncati pe fereastra daca reinnoirile de masini din parcul auto ar fi mai mult decat compensate de un influx de masini second-hand. In al treilea rand, exista principiul poluatorul plateste, instaurat prin legea de prima inmatriculare. Reclamantul caruia i-a dat dreptate dl Danilet vroia inmatricularea in 2008 a unui BMW din 1991. Principiul din spatele legii, ca cei care au masini poluante sa plateasca mai mult, proportional, este unul corect – o prima discriminare s-a produs insa in momentul in care legislatia s-a aplicat doar pentru cumparatori si vanzatori si nu pentru intreg parcul auto, asa cum ar fi fost normal, desi politic greu acceptabil. Este, de asemenea, posibil ca transcrierea juridica sa fi fost profund deficitara – fiind terenul domnului Danilet, aici nu ma pot pronunta. In fine, precizarea din preambulul OUG-ului, atacata in hotararea judecatoreasca, respectiv „Guvernul României se preocupă de luarea măsurilor care să asigure păstrarea locurilor de muncă în economia românească, iar la un loc de muncă în industria constructoare sunt 4 locuri de muncă în industria furnizoare” poate fi intr-adevar deranjanta, din perspectiva europeana. Dar totusi, si Franta isi protejeaza firmele de energie de spargerea in producatori si distribuitori instituita de legislatia europeana, si Germania tine cu dintii de “legea Volkswagen”, iar exemplele ar mai putea curge. Aceasta protectie, fie si temporara, a permis unei companii, Dacia, sa sustina astazi 10% din exporturile Romaniei – nu cred ca ar dori cineva ca ele sa fie mai mici. O polemica mai extinsa pe un subiect „de super-nisa” nu ajuta, ma opresc aici cu argumentatia.

Trec insa la parcursul legislativ de la Guvern, atacat pe buna dreptate de domnul Danilet. Incep cu birocratia din curtea „initiatorului”, pentru ca potrivit legii acesta este primul pas. In general (exista exceptii stabilite prin legi speciale, pentru anumite autoritati gen Consiliul Concurentei), initiatorul unei legi este un minister de linie (adica nu Ministerul Justitiei sau Ministerul Finantelor Publice). Exista si exceptii, precum institutia struto-camila AVAS, comasata dintr-o agentie si un fost minister si botezata Autoritate, dar care are (sau cel putin avea pana in 2009) drept de initiativa legislativa. Initiatorul are „departamente de specialitate” si propriul departament juridic. In general, o emulatie din burta unui departament trebuie sa faca un ping-pong interesant prin minister, din birou in birou, din mapa unui director cenusiu catre alta mapa a unui director cenusiu. Cea care face legatura este Nuti de la corespondenta – tot ea face si cafeaua. Nu exista precizari clare in regulamentele de organizare si functionare a acestor institutii cu privire la traseul exact de parcurs, ca atare fiecare se descurca cum poate. Nu exista sanctiuni pentru ca tii blocat un act 6 luni, nu exista un timp de finalizare, nu exista o procedura prin care sa repari ce e de reparat rapid. Dupa sase luni, poti trimite inapoi un puhoi de observatii sau doar cateva randuri. Sau poti sa „faci disparut” un act care te deranjeaza, tinand originalul si nereturnandu-l vreodata – stiut fiind ca fara „circuitul e semnaturi” actul nu poate progresa. Actul poate disparea efectiv, fizic, cu totul – o mare parte a ministerelor folosesc registratura doar pentru corespondenta externa (gen scrisoare in care Georgel se plange de o speta) si nu inregistreaza traseul unor astfel de propuneri legislative. Cum de se stie de traseu, totusi? Exista anumiti directori prevazatori care isi infiinteaza registratura propriei directii si inainteaza actul respectiv cu un borderou de semnatura. Totusi, meciul se poate termina nul – directorul de la cealalta directie poate para elegant „Da, conform numarului 123/12.12.2011 figureaza ca intrat in directie, insa am un inscris in creion ca l-am inaintat la juridic” – iar altercatia se poate termina la modul „eu am spus ca, ba nu, celalalt a spus ca…” In acest fel, peste 50% din actele normative zac in mlastina plina cu crocodili a administratiei. Imi aduc aminte de cazul unor bani nerambursabili – vreo 1 milion de euro – pentru imbunatatirea arhitecturii urbane. Intrucat subiectul nu preocupa pe nimeni, i-au trebuit 6 luni unei femei care a intrat intr-o zi la mine in birou , tremurand toata, sa incerce sa scoata o actiune din impotmoleala. Am rezolvat speta in cinci minute, dar din pacate nu am putut sa repar sistemul.

Si totusi, cum de mai ies legi din acest stufaris? Exista trei metode: sa le denumim metoda muschilor umflati cu pompa, metoda telefonului iscusit si metoda pescuitului cu dibacie. Eu nu stiu de alte metode care sa functioneze practic – chestia asta cu studiatul legilatiei europene sau cum ceream eu in primele saptamani studiu de impact este ca si cum te gasesti in sufrageria lui Fred Flinstone si te crezi in Star Trek langa Jean Luc Picard si te lovesti la piept, vrand sa te teleportezi cu mesajul cunoscut: Beam me up, Scottie. Metoda muschilor umflati cu pompa presupune ca esti cel putin director general, secretar general sau secretar de stat si incepi pur si simplu sa urli scos din minti. „Unde e Popescu? Zace de doua saptamani la el pe birou o hotarare de doua pagini si n-a fost in stare sa dea un amarat de aviz. Da-o-n…..Secretara: Domnul Popescu spune ca nu e la dansul,e la Ionescu….ba nu, la Vasilescu. (Nereproductibil), sa vina toti trei la mine in birou in cinci minute. Bah, daca nu rezolvati pana azi la trei povestea asta, va cautati de lucru toti trei, ca asa nu se mai poate.” La trei fara un minut, un functionar asudat tot va veni cu materialul : „Traiti dom’ director/ministru”. Metoda telefonului iscusit presupune un director de cabinet clasa intaia. „Da, Popescu, stiu ca e la tine, hai tati, rezolva-ma si pe mine ca ma omoara sefu’, ce ii spun de H.G.-ul care zace de doua saptamani? Ah, il blocheaza Vasilescu – pai adu-mi-l semnat de tine si de toti ceilalti, semneaza sefu’ si dupa aia il chem eu pe Vasilescu cand e gata si nu are ce sa mai faca, hai, bine, mah, te-am pupat. Vezi ca te-am rezolvat cu chestia aia care o vroiai, a iesit de la mapa , a semnat sefu’, e fara probleme.” Metoda pescuitului dibaci este in general sustinuta de oameni cu minim 20 de ani in spate intr-un minister, care ii cunosc pe toti, care au vazut de toate, care au o harta mentala a procesului in cap „Ah, problema asta e de fiscalitatea in domeniul auto. Se ocupa Gina de la Departamentul x, dar e in concediu. Mai putem rezolva cu Popescu. Da, alo, trebuie sa scoatem chestia cu H.G.-ul azi, da, da-i drumul acum, am vorbit deja cu Mirela de la juridic o semneaza imediat si mi-o aduci direct la cabinet la ministru. Ministrul trebuie sa plece peste doua ore la sedinta de guvern” . Exista in fiecare minister un om, maximum doi cu o asemenea putere – in general seful de la juridic sau directorul/ directoarea de cabinet. A se observa ca ministrul nu are aceasta putere, depinde de unul din ceilalti pomeniti mai sus.

Cu iertare daca plictisesc groaznic, dar , cu eforturi supraomenesti abia am reusit sa scoatem un act dintr-un minister. Urmeaza restul „circuitului de avizare”. Intrucat nu exista un sistem informatic integrat, masinile de la cabinetele demintarilor alearga cu acte normative prin Bucuresti, producand poluare groaznica. Soferul care aduce materialul la celalalt cabinet evident nu are nici o cunostiinta despre continutul lui. „Sefu’ am primit un plic alb cu un proiect de lege avizat doar de ei de la Ministerul Mediului, ce fac cu el?” Daca actul nu a ajuns cu un telefon de avertizare, va muri ingropat si va face ping-pong-ul explicat mai sus in celalalt minister. Cineva care se ocupa de eficienta sistemelor spunea ca un sistem este cu atat mai ineficient cu cat are mai multi factori care au veto. In Romania, in sistemul birocratic veto are toata lumea – omul de la registratura care zace doua saptamani cu un act si nu ii da drumul (poveste patita de „n”ori atat la Guvern cat si in experienta lucrului cu alte minister), sefa de cabinet a unui secretar de stat, o jurista infipta de la orice minister care poate tine originalul blocat sub un maldar impresionant de alte hartii, pe motiv ca „are termene in instanta si nu e prioritar” – domnita poate chiar fi plecata din minister sa pledeze in fata colegilor domnului Danilet in timp ce un act normativ zace la ea pe birou. Nu exista nici un sistem care sa arate cate acte normative sunt „pe parcurs”, cate sunt avizate, in ce stadiu sunt si de cate luni zac intr-un loc.

Ne apropiem de unul din cele trei „straturi” – inima sistemului: Ministerele de Justitie, respectiv al Finantelor, Sedinta de Guvern si cabinetul Premierului si transmiterea efectiva catre Monitorul Oficial. Ministerul Finantelor si Ministerul de Justitie poate bloca orice – cred ca mai exista o femeie simpatica la parterul institutiei, la juridic care avea stive de hartii, spete juridice si monitoare oficiale „moarte” in jur, fara exagerare stivuite pana aproape de tavan intr-o incapere cu tavan inalt, pe la vreo patru metri si ceva. Din pacate, daca imi aduc aminte s-a pensionat – iar bagajul de cunostiinte acumulate care facea totusi sistemul sa inainteze, fie si foarte incet a fost pierdut – alte trei colege aduse in loc nu au putut avea acelasi ritm decat dupa 6 luni de invatat. In plus, pe birou nu avea niciodata mai putin de 80-100 de documente stufoase, unele cu o documentatie impresionanta in spate. Aceasta femeie este in general una dintre cele mai bune din minister, uneori sta pe baricade desi are oferte din privat – nu e intotdeauna corupta, dar a fost „calcata” de Curtea de Conturi de „n” ori asa ca vrea sa priveasca sub fiecare virgula si vede sub orice liniuta o potentiala amenintare cu o detonare tip Hiroshima. Daca vorbim de Departamentul de Buget din Minister, acolo vorbim de un nucleu dur care functioneaza din 1987 pe sistemul actual, partial cu aceeasi oameni. Daca vorbim de Departamentul de Avizare din Ministerul Justitiei, cel chemat de dl Danilet sa faca ordine, vorbim de doi-trei tineri exceptionali care au de pus in ordine nu 600 de monitoare, cum scotea Romania in anii `90, ci 2.600 de Monitoare Oficiale intr-un an. De asemenea, desi nu ramane decat pentru arhiva ministerului, Departamentul de Avizare vine de foarte multe ori cu toate argumentele detaliate, insa secretarul de stat de deasupra „isi asuma” semnarea actului normativ, contrar avizului primit. Despre Ministerul de Justitie si Ministerul Finantelor ar fi un foileton intreg, dar trebuie totusi sa trecem buclucasul nostru act normativ mai departe, la nivelul Sedintei de Guvern.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro