Gabriel Liiceanu: A doua (si ultima) scrisoare deschisa adresata Domnului Daniel Funeriu, Ministru al Educatiei si Cercetarii – Cateva ganduri despre "sistem"

Gabriel Liiceanu a trimis redactiei o a doua scrisoare deschisa adresata ministrului Educatiei, Daniel Funeriu. ​Filosoful comenteaza de data aceasta raspunsul ministrului la prima scrisoare conform caruia „Sistemul ar fi de vina” pentru rezultatele concursurilor din invatamantul universitar.

Stimate Domnule Ministru,

Nu vă ascund că, în afara convorbirii noastre telefonice-fulger şi a unui laconic schimb de SMS-uri, mă aşteptam să primesc de la dumneavoastră – dată fiind gravitatea problemei pe care v-o semnalam în textul intitulat Balta stătută a facultăţilor noastre – un răspuns public la scrisoarea deschisă pe care v-am adresat-o. Aţi preferat să rămâneţi la acel telefonic „Nu mă pot amesteca în concursurile de post”, iar la observaţia mea că nu de amestecul într-un concurs era vorba, ci de condiţiile în care au loc concursurile universitare la noi, mi-aţi replicat sibilinic: „Problema e sistemul”.

Am rămas să întorc pe toate părţile replica dumneavoastră, apoi, după ce a sosit şi cea plină de prospeţime, vervă şi inteligenţă, semnată anonim „Consiliul Facultăţii de Filozofie”, efortul meu de a încerca să pătrund sensul cuvântului misterios şi atotcuprinzător „sistem” s-a intensificat aproape dureros. Blestemată vocabulă, „sistemul” ăsta! O tot aud invocată de două decenii, explicaţie obidită a tuturor neputinţelor şi eşecurilor noastre. Din care cer al Istoriei a pogorât „sistemul” peste noi, făcând ca tot ce ne priveşte să se petreacă peste capetele noastre şi să ne îngenuncheze cu inflexibilitatea unei legi a naturii?

Meditând tot mai intens la răspunsul dumneavoastră şi văzând că îmi pierd liniştea în absenţa unui răspuns mulţumitor, m-am adresat unui prieten mai deştept decât mine, fizician cu doctorat la Sorbona. Un om – o să admiteţi – cu adevărat superior, de vreme ce, după ce şi-a luat prestigioasa diplomă, a ţinut să-i dea foc şi să devină, după gustul meu cel puţin, cel mai bun dramaturg în viaţă din România. Iar prietenul meu, fizicianul, care este totodată un rafinat gânditor, a început discuţia în felul următor: „După ce ai văzut cum Senatul Universităţii a validat concursul de la Filozofie, iar Ministerul a tăcut, nu ţi-ai pus oare în mod firesc întrebarea cum se face căsolidaritatea impostorilor este mai mare decât cea a oamenilor de valoare?” Înainte de ’90, a continuat el, impostorii se grupau sub umbrela Partidului, erau promovaţi şi apăraţi de el. Locul lor în vârful societăţii era garantat prin decizie politică. Era firesc, atunci, ca activistul de partid să fie şeful catedrei şi savantul, lector. Sau nimic. Impostura era fatală, de vreme ce era statal consfinţită. „Jos elitele!” a fost strigătul de luptă al comunismului ajuns la putere. Dar acum? Cum se face că solidaritatea impostorilor este în continuare posibilă, deşi dosarele de cadre au dispărut?

Am înghiţit în sec, pentru că nu-mi venea în minte nici o explicaţie mulţumitoare.

Aşadar cum se face, a reluat el, că oamenii de valoare rămân pe tuşă şi termină prin a pleca din ţară încotro văd cu ochii, iar „răii şi famenii” ocupă nestingheriţi posturile-cheie în toate domeniile? De ce crezi că România este, la toate capitolele vieţii sociale, inclusiv în învăţământ, pe ultimul loc în Europa? „Nu la voi, la Filozofie – s-a inflamat el – se află un profesor de istoria filozofiei care s-a remarcat prin faptul că a tipărit pe 400 de pagini textele presocraticilor în greacă şi română (traduse de alţii) şi, după ce le-a adăugat câteva comentarii de pripas (nu mai mult de câteva zeci de pagini), şi-a pus pe copertă, ca autor, numele lui?”

Aşa era, ce puteam să zic? „Când am văzut volumul, a urmat el, am avut încă o dată dovada faptului că ne-am făcut aproape o vocaţie din a excela în negativ: să-i plagiezi pe presocratici! For-mi-da-bil! Premieră mondială! Cel mai fabulos plagiat din istoria culturii europene!”

Am încercat să-l potolesc pe amicul meu, spunându-i că e vorba de o excepţie, că la Filozofie sunt şi destui profesori buni. „Nu de ei vorbesc, mi-a tăiat-o scurt, ci de cei care nu-s buni nici măcar să predea filozofie la un liceu industrial. De cei care ocupă posturile tinerilor formaţi la Sorbona, Oxford şi Freiburg şi care, astfel, ne ţin indefinit într-o fundătură a Europei. Şi de-aici, cum spuneai, «balta stătută a facultăţilor noastre». Iar «sistemul»? Am să-ţi spun ce-i «sistemul»!

Trebuie să vă mărturisesc, Domnule Ministru, că la aceste cuvinte am ciulit urechile. Aveam, în sfârşit, să aflu ce gândiserăţi când mi-aţi dat răspunsul acela sibilinic. „Sistemul, dragul meu, e acea pânză de păianjen care s-a ţesut, des şi strâns, înainte de ’90 pe baza pactizării cu «politica Partidului». «Sistemul» nu avea nimic de-a face cu competenţa şi cu eficienţa profesională. De-aia s-a şi prăbuşit comunismul, doborât sub greutatea cantităţii de imbecilitate şmecheră împinsă silnic la vârful societăţii. Coagularea sistemului s-a făcut atunci cu ingrediente eminamente politice.

Iar acum? Acum el funcţionează inerţial ca sistem de relaţii. A fost atât de bine alcătuit şi s-a bătătorit atât de bine încât, chiar şi-n absenţa elementelor care i-au dat naştere, s-a putut rostogoli, mânat de propria-i consistenţă, pe celălalt mal al istoriei noastre. Capitalul de relaţii deja structurate şi organizate atunci şi perpetuate acum este forţa acestor oameni. Ieşiţi din sistemul politic de-atunci, ei au preluat şi au invadat noile instituţii ale societăţii păstrând vastul sistem de relaţii creat atunci. Şi aceştia sunt mulţi şi au împânzit tot locul. Ei ronţăie astăzi fructul crescut din vigoarea vechilor rădăcini. Iar solidaritatea oamenilor de valoare, lipsită de o istorie semnificativă, este firavă pe lângă a lor. Orice fost doctorand al tău care se prezintă la un concurs de post va fi resimţit ca unul care le ia cu asalt reduta. Căci fiecare instituţie născută în falia vechiului sistem de relaţii este o redută care trebuie apărată cu ghearele şi dinţii. «Ce, bă, vreţi să ne loviţi în pâine?», m-a întrebat un profesor pe puncte de la IFA, când m-a auzit pledând în 1990 pentru nevoia de reaşezare a societăţii pe merite şi pe criteriul excelenţei. Nu mai încerca, cerând condiţii de concurs corecte, «să promovezi valoarea». Te vor aburi, având mereu acoperiri legale, până-n pânzele albe.”

Tare m-a mai tulburat discuţia cu prietenul meu, fizicianul! Credeţi, Domnule Ministru, c-o fi avut dreptate? În aşteptarea unui răspuns care ştiu că nu va veni, cu deosebită stimă,

Gabriel Liiceanu