​VIDEO Cronica de film: "Melancholia" si voluptatea sfarsitului

​Lui Lars von Trier ii e teama – cel putin asa spunea anul acesta la Cannes – ca a facut cu „Melancholia” un film pentru femei. Dar melodrama e prezenta in toate filmele sale. Nu poti ignora santajul sentimental la care esti supus de fiecare data, in doze mai mari sau mai mici. Acum, teribilul danez scoate din maneca o carte imbatabila – sfarsitul lumii – si face un film pe cat de trist si poetic, pe atat de voluptos.

Gustul pentru catastrofa e apanajul depresivilor, iar Lars von Trier nu s-a dezis niciodata de aceasta „familie”. Si-a savurat senzitivitatea extrema si a profitat de ea (poate a si stimulat-o) pentru a-si face filmele in aceeasi masura in care a incercat, probabil, s-o imblanzeasca prin cinema.

In filmografia sa, „Melancholia” se situeaza la inaltime – asta nu inseamna neaparat ca e cel mai bun film al sau, desi e printre cele mai bune (locul intai e ocupat, mai degraba, de „Breaking the Waves”), dar e pe culme pentru ca mai mult decat sfarsitul lumii nu poti pretinde de la o personalitate atat de senzitiva. Ce poate fi mai glorios pentru un depresiv decat disparitia intregii planete, a intregii rase umane?

Sa nu uitam, insa, ca si acesta e un mare gest egotic, asa cum a avut si Terrence Malick in „The Tree of Life” (film care a luat in acest an Palme d’Or-ul la Cannes, dupa ce von Trier si-a dat singur cu stangul in dreptul prin afirmatiile de copil rasfatat referitoare la Hitler. In consecinta, ca sa se arate impartial, juriul i-a dat doar un premiu de interpretare lui Kirsten Dunst.)

Ca si cum s-ar fi vorbit, cei doi regizori alcatuiesc un binom in doua culori. Malick e demiurgul bun ca Mos Craciun, care creeaza lumea orchestrand miscari de amplitudine cosmica si de „larga respiratie” temporala, pe cand von Trier – un fel de domn Goe cu talent cat casa -, o distruge printr-o mic teatru de papusi in care figureaza cu hartie creponata, culori de apa si ate o apocalipsa simpla si nostalgica.

Personal, „tin” cu von Trier, nu doar pentru ca filmul lui mi se pare mai valoros si mai adunat, ci si pentru ca imboldul care l-a generat pare mai sincer. Cuvantul „pare” nu e, insa, intamplator. Danezul nu e usor de descifrat, dar poti fi sigur ca-i place spectacolul. „Melancholia” e un film pe cat de sincer pe atat de narcisic.

La prima vizionare, e impresionant. Fata de filmele-catastrofa americane unde se moare atat de usor si de anonim, el vine cu o reteta a sfarsitului care e foarte simpla. Da, o sa ne ciocnim de o planeta. Da, aparatul cu care ii masuram apropierea e la fel de rudimentar ca sentimentele oricarei fiinte in ajunul sfarsitului.

Deci la prima vizionare poti fi impresionat de simplitatea si eficienta povestii, dar mai ales de cat de poetic si de frumos suna sfarsitul lumii. Presa s-a agatat de o fraza spusa de cineast inainte de a se fi aflat mare lucru despre film (productia a avut loc sub radar, iar informatiile au iesit pe rand la iveala, dupa un plan foarte precis).

Aceasta fraza care a transpirat la dorinta lui von Trier spune ca depresivii, senzitivii au o capacitate deosebita de a face fata unei catastrofe, devenind stapani pe situatie in conditiile in care persoanele normale pot s-o ia razna. Privit prin acest ciob de sticla, „Melancholia” e imnul depresivilor.

„Ca sa te uiti cu atentie in jur trebuie sa fii putin nelinistit” – cine spunea asta? (parca Saint Exupery). Lars von Trier face insa din cele doua surori – care sunt la fel de diferite ca Luna Betiluna si Dora Minodora – jumatatile aceluiasi mar. Una e ca o mimoza, fragila, toata lumea are grija de ea – cealalta pare mereu in control, cu desfasuratorul in mana sau netezind cutele perfecte ale cearsafului.

In fata catastrofei, insa, semnele se inverseaza si cea care era delicata, presimtind dezastrul cu toate antenele, devine in sfarsit calma. Nimic bun nu se mai poate intampla – ce usurare! Pe cand cealalta nu se mai poate agata de realitate prin nici un ritual, nici o regula. Care personaj vi se pare mai normal?

A doua vizionare aduce mici modificari. Replici de genul „ma faci cel mai fericit barbat de pe pamant” (cum ii spune mirele miresei) incep sa sune a ranced. Finalul (odata cunoscut) nu mai e nici el atat de impresionant, desi ramane extrem de frumos.

Iar Preludiul la „Tristan si Isolda” de Wagner – care aproape ca te-a lovit in plex prima data si ti s-a parut „cel mai tare soundrack ever” – suna acum melodramatic si revine ca la cainele lui Pavlov in toate momentele-cheie.

Dincolo de toate acestea, alte lucruri pot iesi la iveala. Daca prima oara te-ai intrebat, poate, cum te-ai comporta tu in fata sfarsitului lumii si in ce forma ar putea el interveni in viata ta, a doua oara incepi sa lucrezi in interiorul familiei de la nunta.

De ce o nunta si de ce o familie atat de imperfecta? Cum se raporteaza personajele la timp si cat de relativ e el? Ce rol are personajul lui Kirsten Dunst, dincolo de sensibilitatea sa extrema? Justine, in ciuda numelui, e o persoana care nu-si gaseste locul. De unde vine aceasta fascinatie pe care, dintre toate fiintele, numai omul o are fata de moarte?

La fel ca intr-un vis, toate personajele reprezinta fatete ale celui care viseaza. Toate il reprezinta pe von Trier in aceeasi masura in care ne reprezinta si pe noi.

Daca regizorul face din Justine personajul principal e, poate, nu doar pentru a ne spune ca personalitatile artistice sunt mai castigate pentru ca au o viata interioara mai colorata (asta nu le face mai fericite), ci pentru a ne face sa ne gandim ca viata nu inseamna numai lucruri tangibile reusite – viata familiala, materiala, profesionala – si ca frumusetea ei sta tocmai in faptul ca exista.

In ciuda notei apocaliptice care il insiropeaza ca pe o savarina, „Melancholia” e – paradoxal – un film tonic despre frumusetea vietii.

Iar viata e atat de frumoasa in sine incat si finalul ei e superb. Daca personajul lui Stellan Skarsgård, odiosul seful al lui Justine de la agentia de publicitate, cauta intreaga seara a nuntii un logo perfect, cel mai bun logo ramane tot replica mamei acre interpretate de Charlotte Rampling: „Enjoy it while it lasts.” Asa sa ne ajute Dumnezeu!

„Melancholia” – de Lars von Trier, cu: Kirsten Dunst, Charlotte Gainsbourg, Alexander Skarsgård, Kiefer Sutherland, Charlotte Rampling, John Hurt, Jesper Christensen, Stellan Skarsgård, Udo Kier, Brady Corbet. Premiera romaneasca – 30 septembrie 2011