Caţavencu. Punct

Licitaţia cu năbădăi pentru titlul “Academia Caţavencu”, cu dedesubturi mai mult intuite decât dezvăluite, a adus în discuţie istoria singurei reviste satirice postdecembriste care a făcut epocă şi a cucerit publicul educat. Se făceau cozi în anii ’90 la chioşcul de ziare în toate oraşele mari pentru raţia de umor inspirat, de critică necrispată a defecţiunilor majore cu care începea democraţia românească. Au existat personaje din lumea politică ale căror caricaturi şi colaje caţavenciene au concurat ani de zile portretul real, vezi cazul Văcăroiu, au existat subiecte scrise lejer, aparent în răspăr, care s-au dovedit a fi serioase anchete jurnalistice, vezi cazul Roşia-Montană.

Nimic nu era mai gustat şi mai aşteptat de publicul urban mediu şi superior decât această revistă ca şi, mai târziu, emisiunile Grupului Divertis la televizor. Ceea ce explică longevitatea de peste douăzeci de ani a revistei, este pe de o parte compatibilitatea ei cu felul de a fi al românilor, iubitori de bancuri şi deprinşi a face haz de necaz, pe de alta credibilitatea băieţilor care făceau revista : tineri, haioşi, nonconformişti, liberi în gândire şi nealiniaţi politic. S-ar putea zice că i-au ofticat pe parcursul anilor şi pe ai lui Iliescu, şi pe ai lui Constantinescu, şi pe ai lui Băsescu.

Ceva diferit s-a întâmplat însă în anii din urmă. Nu doar în contextul de business în media, nu doar în schimbările repetate de patroni, nu doar în declinul comercial pe care piaţa media o înregistrează cu fiecare produs uzat, ci mai mai mult de atât. Academia Caţavencu a început să-şi piardă credibilitatea. Cititorii fideli, care nu scăpau niciun număr, au început să vadă, odată cu modificarea statutul finaciar al « caţavencilor » care au jonglat cu brandul şi au făcut ceva bănuţi, o seamă de schimbări de ton, nuanţe partizane, evitarea unor subiecte care altădată nu scăpau vigilenţei caţavenciene ş.a., toate acestea subminând impresia de spontaneitate şi transformând umorul într-o grimasă prudentă. Unii dintre membrii importanţi ai redacţiei au început să joace în “liga mare” a jurnaliştilor afiliaţi (şi îmbogăţiţi) politic. Tirajul revistei a scăzut de la peste 60 000 de exemplare în anul 2000, la nici o treime în 2011, înainte de faliment. Sigur că există şi analize economice de făcut, explicaţii contextuale de dat, rupturi in interiorul echipei şi politici greşite identificabile, dar nu putem ignora că presa trăieşte şi din credibilitate, din credinţa unui public în independenţa mass-media, din încrederea că primeşte pe banii săi ce i se promite, iar nu altceva.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro