Cand presedintele Basescu se joaca de-a maresalul Antonescu

Istoria este un loc în care, cred eu, oricine are dreptul să se joace, fie că este profesor universitar, fie că este un semidoct care a citit două articole dintr-o revistă de culturalizare a ştiinţei. Să luăm exemplul bătăliei de la Rovine: noi spunem că Mircea cel Bătrân i-a bătut pe turci, ei spun că a fost exact pe dos. Bine, dar unde se află localitatea Rovine? Nimeni nu ştie şi nu cred că va şti vreodată, pentru că „rovine” este de fapt un arhaism pentru „mlaştină”. Nici măcar nu ştim data exactă a bătăliei. Librăriile din Occident sunt pline de studii care atacă istoria oficială şi provoacă controverse.

Cartea politicianului şi comentatorului conservator Pat Buchannan „Churchill, Hitler şi războiul inutil (unnecessary)” – în care se argumentează că fostul premier britanic a dat Europa de Est pe mâna ruşilor, provocând un conflict inutil cu Germania – a ajuns, potrivit New York Times, pe lista celor mai bine vândute cărţi din Statele Unite. Nimeni şi nimic nu cred că va împiedica publicul din România să creadă ce vrea despre mareşalul Antonescu: fie că a fost un criminal de război, vinovat de moartea a sute de mii de evrei şi romi, fie că a fost un erou care a avut o soartă tragică pentru că a încercat să salveze o Românie prinsă între Germania nazistă şi Uniunea Sovietică.

Însă atunci când eşti preşedintele României cred că este mai bine, în interesul ţării tale, să taci decât să fabulezi despre cel de-al doilea război mondial, holocaust şi dictatori condamnaţi pentru crime de război. Omeneşte, îl înţeleg pe Băsescu, supărat pe Regele Mihai care, în campania electorală, l-a susţinut pe Crin Antonescu. Dar atunci când eşti întrebat dacă ai fi dat ordinul „Ostaşi! Vă ordon treceţi Prutul”, dacă ai fi fost în locul mareşalului Antonescu, şi răspunzi fără ezitare „Da!”, cred că creezi o problemă internaţională pentru ţara ta şi nu faci decât să-i ajuţi pe Vladimir Putin şi pe comuniştii de la Chişinău.

Oficial, comunitatea internaţională consideră că ţara noastră a fost un agresor în cel de-al doilea război mondial şi nimic nu a justificat atacarea URSS, fără o declaraţie prealabilă de război, în noaptea de 21 spre 22 iunie 1941. Tratatul de la Paris a consfinţit faptul că România a fost stat agresor şi dacă-l contestăm nu mai putem să le facem nici un reproş maghiarilor supăraţi pe Tratatul de la Trianon.

Noi între noi, românii, ne putem găsi tot felul de scuze – ruşii ne-au luat Basarabia, n-aveam încotro, pentru că altfel am fi păţit ca Polonia etc… – dar, dincolo de graniţe, nimeni nu ia în serios astfel de şmecherii. Pur şi simplu nu poţi să justifici alianţa cu un criminal ca Hitler şi participarea la genocid. Percepţia internaţională este că România, pe de o parte, a fost parte activă la uciderea evreilor şi, pe de altă parte, a acţionat în modul cel mai oportunist. „În România, chiar şi S.S.-iştii erau luaţi prin surprindere şi uneori îngroziţi de ororile progromurilor la scară largă, demodate şi în acelaşi timp spontane. Deseori interveneau să-i salveze pe evrei de la măcel, astfel încât omorul să fie făcut în – ceea ce numeau ei – mod civilizat”, scrie Hannah Arendt în celebra ei carte „Eichmann la Ierusalim”. Aveam opţiuni, noi românii? Da! În Danemarca, întreaga populaţie, în frunte cu regele şi cu guvernul, s-a opus deportării evreilor, iar germanii au cedat în faţa acestei atitudini demne.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro