VIDEO Cronica de film/ "Manusi rosii": o abordare prea cuminte a unui subiect inedit – colaborarea cu Securitatea

Ecranizand romanul omonim, autobiografic al scriitorului sas Eginald Schlattner, Radu Gabrea aduce in discutie o tema noua pentru cinematografia romana – cazul celor care au semnat pactul cu Securitatea, tradandu-si prietenii. Bazandu-se pe cateva interpretari puternice, dar tras inapoi de o abordare prea clasica, filmul nuanteaza colaborationismul, adaugandu-i posibilele circumstante atenuante ale asumarii vinei.

Cel de-al doilea roman al lui Eginald Schlattner, „Manusi rosii”, e adus pe ecran tot de Radu Gabrea, dupa ce anterior transpusese prima parte a trilogiei autobiografice a scriitorului sas, „Cocosul decapitat”.

Daca primul film avea un aer cosmopolit si cumva atemporal &neverosimil pentru ca era vorbit mai ales in germana si pentru ca prezenta viziunea insolita a unui tanar sas din Fagaras asupra momentului 23 august 1944 (intr-o cinematografie tributara viziunii comuniste asupra istoriei), „Manusi rosii” e un film mult mai „romanesc”, desi la fel de singular.

Eginald Schlattner, preotul luteran de la Rosia devenit scriitor catre 60 de ani numai pentru a-si pune viata pe hartie (ca intr-o confesiune), este o figura interesanta si singulara. In cele trei romane ale sale, excelent scrise, cu un nerv si o respiratie demne de un scriitor matur si cu viziune (al treilea se intituleaza „Pianul din ceata”, toate trei au fost publicate mai intai la editura austriaca Paul Zsolnay) isi povesteste viata prin intermediul unui alter ego, Felix Goldschmidt.

In anii 50, mai exact dupa revolutia din Ungaria, este arestat, dus la Securitatea din Brasov si la capatul a 20 de luni de anchete si tortura, cedeaza psihic si semneaza o declaratie, turnandu-si astfel colegii.

Declaratia avea sa il transforme in martorul principal al acuzarii in „Procesul scriitorilor germani”, terminat la 15 septembrie 1959, la Brasov, cu condamnarea a cinci scriitori sasi.

Spre deosebire de alti oameni aflati in situatii mai mult sau mai putin similare si care reactioneaza mai adesea aparandu-se si numai dupa ce presa descopera ca au colaborat cu Securitatea, Eginald Schlattner s-a confesat cu de la sine initiativa in paginile romanului „Manusi rosii”, aparut in anul 2000 la Viena si in traducere, la Humanitas, in 2005.

Si-a facut mea culpa si a mers mai departe, lasandu-i pe ceilalti sa decida ce cred. Iar adevarul este ca demnitatea recunoasterii vinei, cu tot contextul determinarii tradarii, nuanteaza gestul cedarii nervoase. Poti sa acuzi cu toata gura? Accepti circumstante atenuante? Dar, mai ales, te crezi in masura sa judeci din spatele vietii tale libere si comode?

Dupa cele trei romane care i-au facut pe criticii straini sa il compare cu Thomas Mann, Eginald Schlattner a spus stop, a refuzat sa mai scrie, continuandu-si activitatea de preot cu tot mai putini enoriasi din Rosia, Sibiu.

Cand Radu Gabrea a ecranizat primul sau roman, Eginald Schlattner a putut urmari indeaproape productia nu doar pentru ca s-a filmat in mare parte in Sibiu, ci si pentru ca cineastul l-a consultat inclusiv in alegerea interpretilor.

In timp ce „Cocosul decapitat” recrea intr-un mod destul de idilic si de greu verosimil atmosfera Transilvaniei de dinaintea placii turnante din 23 august 44 (dupa acest moment, etnicii germani au fost declarati colaboratori ai lui Hitler, fiind expropriati sau deportati), „Manusi rosii” se ocupa numai de momentul arestarii. Aproape tot filmul se petrece in salile intunecate ale Securitatii din Brasov.

Cineast dotat cu multa energie (e cel mai activ din vechea generatie), Radu Gabrea ar avea mult mai mult de castigat daca ar continua sa colaboreze cu scenaristi mai tineri, asa cum s-a intamplat la „Calatoria lui Gruber”, al carui scenariu fusese scris de Razvan Radulescu si Alex Baciu.

Daca la „Cocosul decapitat” structura ampla si aerisita a cartii era redusa la o schema rigida cu doar patru personaje principale si o desfasurare demna de un telefilm, in cazul „Manusilor…” atu-ul principal sunt actorii si nu felul in care e spusa povestea.

Abordarea e destul de clasica pentru a avea suficienta forta ca sa ne zdruncine schemele din cap si sa ne faca sa privim filmul cu ochii cei buni si sa-i percepem importanta.

Modernitatea „Calatoriei lui Gruber” venea din scriitura. Similar, „Manusi rosii” ar fi putut reda mai bine respiratia cartii printr-un scenariu mai flexibil, cu atat mai mult cu cat povestea avea dezavantajul unei unitati de spatiu.

In privinta lucrului cu actorii, Radu Gabrea reuseste cateva personaje foarte puternice. O data ca descopera in protagonistul Alexandru Mihaescu un foarte bun actor de cinema, cu o sensibilitate si candoare aparte.

In al doilea rind pentru ca le da lui Andi Vasluianu, Marcel Iures si Udo Schenk ocazia de a face lucruri noi si de a construi personaje carnoase, vii.

In schimb, nu cred ca a fost ceva intentionat, dar personajele securistilor sunt toate mult ingrosate (in frunte cu Mircea Rusu), iar acest „nerv” securistic preluat din alte filme romanesti (inclusiv cu angajati ai Sigurantei din filmele lui Sergiu Nicolaescu) te trage in permanenta de maneca si te impiedica sa apreciezi cum trebuie noutatea filmului.

Din pacate, multe resorturi discrete raman discrete din pricina abordarii. Printre ele, mai ales invitatia de a medita cu toata sinceritatea asupra acestui caz real si asupra implicatiilor (inclusiv religioase) pe care le presupune nu doar gestul greselii, slabiciunea cedarii, ci si recunoasterea ei. Povestea ramane pe ecran. Din pacate, filmul nu reuseste sa te faca sa percepi realitatea din spatele lui.

Manusi rosii – regia Radu Gabrea, cu: Alexandru Mihaescu, Andi Vasluianu, Udo Schenk, Marcel Iures, Mircea Rusu, Victoria Cocias, Dan Astilean