Lucian Croitoru: Principii ce ar trebui să ghideze ajustarea deficitului bugetar

Ați văzut clipul de promovare la melodia „Trenulețul”, a formației Zdob și Zdub & Frații Advahov, din Republica Moldova? În acel clip, primul gând care îi apare abrupt în minte protagonistului când sună ceasul dimineața este „Trenul!”. E târziu și, ca să ajungă de la Chișinău la București, trebuie să prindă trenul.

Exact așa stau lucrurile și în cazul deficitului bugetar, scrie Lucian Croitoru pe blogul său. Când e prea mare și, mort-copt, trebuie redus, deficitul este primul gând anxios care apare în mintea tuturor, de la șefi de partide aflate la guvernare și miniștri de finanțe, până la fiecare dintre noi. Incertitudinea ce derivă de aici perturbă procesul decizional atât în sectorul public, cât și în cel privat.

Fiecare devine preocupat despre ce va face guvernul

Fiecare devine preocupat despre ce va face guvernul: va reduce/îngheța salarii, va crește impozite, va crește inflația, va inventa vreo nouă taxă de solidaritate, și dacă da, solidaritate cu cine și în ce fel, va interzice cumulul pensiei cu salariul etc. O armată de politicieni, analiști, economiști încep să discute despre cât contribuie cutare sau cutare măsură la reducerea deficitului. Când vreuna din măsuri atinge 1 punct procentual (pp) din PIB e mare lucru. Cele mai multe, abia dacă reușesc să reducă deficitul bugetar cu 0,1-0,5 pp.

Odată ce aproape toți suntem absorbiți în acest proces, un fel de vortex al minților noastre din care cu greu se poate evada, pare că prea puțini dintre cei ce decid ce măsuri vor aplica se gândesc la ce consecințe nebănuite vor produce diversele măsuri în viitor, ce valori sacrificăm inconștient. Concret, îngustându-ne orizontul în acest fel, tindem să neglijăm că unele dintre aceste măsuri reparatorii pot limita sau descuraja inițiativa privată sau o pot împiedică să se manifeste la potențial și să reușească.

Am folosit politica fiscală în mod greșit și, din această cauză, problema reducerii deficitului bugetar a fost aproape permanentă

Acest lucru este cu atât mai îngrijorător cu cât, la noi, spre deosebire de țările dezvoltate, deficitele bugetare au ajuns să fie nesustenabil de mari nu numai în perioade grele (recesiuni, pandemie etc), ci mai ales în perioadele bune. Cu alte cuvinte, am folosit politica fiscală în mod greșit și, din această cauză, problema reducerii deficitului bugetar a fost aproape permanentă.

Dacă am continua în acest fel, și dacă o dimensiune prea mare a guvernului nu ne-ar îngrijora, am putea să ajungem și noi să avem ponderea impozitelor de 40-45 la sută din PIB și datorii mai mari decât PIB, ca unele țări dezvoltate. Unii economiști chiar cred că acest lucru este de dorit.

Vom arăta la impozite și datorii ca țările dezvoltate, dar vom fi tot pe penultimul loc în UE la nivelul de trai

Numai că sectorul privat va fi unul în interiorul căruia competiția va fi atrofiată, inițiativa va fi ghidată de programe guvernamentale (noi și noi PNNR-uri ar fi cerute), inovarea va încetini etc. În acest fel, convergența noastră va fi doar în termenii ponderilor în PIB la impozite și la datorii publice, dar nu și în termenii veniturilor reale pe locuitor. Cu alte cuvinte, vom arăta la impozite și datorii ca țările dezvoltate, dar vom fi tot pe penultimul loc în UE la nivelul de trai.

Până acum, în România am avut, în principiu, două abordări în situațiile în care evoluțiile economice ne-au forțat să reducem deficitul bugetar: (i) fie, în principal, am crescut impozitele, ceea ce înseamnă că, în bună măsură, am salvat sectorul bugetar (care a putut, astfel, să evite ajustări dureroase) pe seama sectorului privat, (ii) fie, în principal, am redus cheltuielile publice, de obicei prin reducerea cheltuielilor de investiții, privându-ne singuri de infrastructuri necesare dezvoltării, dar și prin măsuri abrupte și nedorite, de exemplu prin tăierea salariilor în sectorul public.

În prima abordare, puterea politică a fost mai puțin preocupată că reduce libertatea economică sau, altfel spus, puterea economică a sectorului privat, pentru a-și crește propria putere. Puterea politică a redus dezechilibrul finanțelor publice producând un dezechilibru între puterea politică și puterea economică, prin creșterea primeia în defavoarea celei de-a doua.

Din fericire, acel dezechilibru între puteri nu a atins niciodată un punct critic. Nu a fost niciodată cazul după 1989, dar dacă libertatea și puterea economică a sectorului privat ar scădea semnificativ în raport cu puterea politică, atunci nici libertatea noastră politică nu s-ar putea menține. Acest aspect ne preocupă, pentru că este proaspăt în mintea noastră că, în 1989, ceea ce s-a întâmplat în esență, a fost deschiderea căii pentru a reduce puterea politică și a crește puterea economică, pentru ca cele două să fie în echilibru. Am vrea ca acest echilibru garantor să continue să existe.

După patru ani de politică fiscală deșănțată, ghidată de teorie economică îndoielnică numită „wage-led-growth”, deficitul bugetar a ajuns la aproape 5% din PIB în 2019

În prezent, ca și de alte câteva ori în trecut, avem aceeași problemă a deficitului excesiv. De data aceasta, dimensiunea excesivă a fost marcată oficial de Comisia Europeană chiar înainte de Pandemie. Actualmente suntem nevoiți să reducem deficitul nu numai pentru că cere Comisia, dar și pentru că veniturile nu mai cresc și anul acesta așa cum au făcut-o când inflația s-a accelerat de la peste 8 la sută în 2021 la peste 16 la sută în 2022.

După patru ani de politică fiscală deșănțată, ghidată de teorie economică îndoielnică numită „wage-led-growth”, deficitul bugetar a ajuns la aproape 5 la sută din PIB în 2019. Eram în această poziție proastă când pandemia a dus la aproape dublarea deficitului bugetar, iar declanșarea de către Rusia a războiului împotriva Ucrainei a făcut dificilă reducerea sa la 6,2 la sută din PIB în 2022.

Cum ar trebui să reducem în continuare deficitul bugetar, în condițiile în care avem inflație relativ mare la nivel global și un război în Europa ce durează de mai bine de un an? Primul lucru care imi vine în minte este remarca lui Hemingway, care în 1935 în articolul „Notes on the Next War” (pe Primul Război Mondial îl observase ca scriitor), conform căreia inflația și războiul sunt panacee pentru națiunile prost conduse. Pe termen scurt, aceste soluții dau rezultate, dar pe termen lung te zdrobesc. Ok, dar ce înseamnă ca o democrație occidentală să fie prost condusă?

Din perspectiva unui liberal clasic, o democrație este prost condusă când echilibrul dintre cele două puteri (economică și politică) este precar, adică atunci când componenta liberală din societate se reduce. Redistribuirea pe care o fac guvernele crește neîncetat, finanțată mai întâi prin creșterea ratelor de impozitare și, mai apoi, dacă presupunem că baza de impozitare este deja extinsă, prin creșterea datoriilor publice.

La un moment dat însă, redistribuirea crește atât de mult, încât, socialmente, ratele de impozitare sunt deja prea mari pentru a mai fi crescute, iar cheltuielile acoperă arii prea sensibile pentru a fi reduse. Cu alte cuvinte, prea multe resurse sunt preluate de la sectorul privat pentru a fi redistribuite. Rezultatul este că libertatea și puterea economică a sectorului privat sunt relativ reduse.

Citește articolul integral și comentează pe blogul lui Lucian Croitoru

N.Red: Lucian Croitoru este consilier principal pe probleme de politică monetară al guvernatorului Băncii Naționale a României