Omul intre oameni: Politicul ca spatiu al libertatii
Scria Hannah Arendt ca acolo unde gandirea si actiunea sunt separate, spatiul liberatii se afla in primejdie. Evident, intr-o tiranie, nici reflectia, nici actiunea nu se pot manifesta neingradite, sunt supuse necontenitelor incercari de control, supraveghere, manipulare, inregimentare. Este vorba de o falsificare a politicului, de o uzurpare semantica si de o caricatura a dreptului la exprimare: ai dreptul doar sa te aliniezi si sa aderi. De aici si chemarea de a institui, in regimurile comuniste, un teritoriu al antipoliticii ca spatiu alternativ in care contestatia se configureaza in chip spontan, fara vreun stat major si fara proiecte ideologice cu pretentii vizionare (a se vedea cartea lui George KonradAntipolitics, precum siThe Power of the Powerless, volumul coordonat de Vaclav Havel in anii “normalizarii” husakiene, documente fundamentale al gandirii disidente est europene pe care le-am analizat pe larg in cartea mea Reinventing Politics: Eastern Europe from Stalin to Havel). Arhetipul unui regim totalitar il capta Orwell in imaginea bocancului pus peste o gura umana,forever. Sau Hannah Arendt cand spunea ca in dictaturile totalitare tot ce nu este interzis este obligatoriu.
Intr-o democratie insa, a te sustrage ca intelectual sferei publice, a o nega ori a o ignora este un gest subiectiv justificabil, insa cu implicatii uneori primejdioase (mai mult sau mai putin anticipabile). “Daca nu acum, cand?” “Daca nu noi, cine?” Sunt acestea intrebari care spun totul despre necesitatea unei prezente a intelectualului in marea, vitala conversatie democratica. Oricine l-a citit pe Kolakowski stie ca filosoful polonez nu a evitat sub nici o forma angajamentul public. Cand i-a aparat pe studentii revoltati ai Universitatii din Varsovia, in martie 1968, el stia ca-si va pierde dreptul de a preda, ca va urma exilul. Cand Jan Patocka, fenomenologul ceh, fostul student al lui Husserl, a devenit primul purtator de cuvant al Cartei 77, stia ca va fi interogat fara mila, stia ca era cardiac, ca ar putea muri. Dar credea sincer ca „există un numar de idei pentru care merită sa suferi”. Nu sub pseudonim, ci sub numele, tau, cu toate riscurile de rigoare. Heberto Padilla era un scriitor rasfatat de dictatura castro-guevarista pana cand a indraznit sa devina un critic al abuzurilor. A fost ponegrit, calomniat, surghiunit. La fel regretatul Vasili Aksionov in URSS, la fel Jeliu Jelev in Bulgaria, la fel Doina Cornea, Paul Goma sau Dan Petrescu in Romania. La fel in cazul marelui fizician si militant pentru democratie care a fost Andrei Saharov (cati sunt cei care isi mai amintesc despre exilul sau si al Elenei Bonner la Gorki?).
A nu consimţi la injustitie, la opresiune si la minciuna este un gest politic intr-o dictatura si, cu mai putine riscuri, ce-i drept, intr-o democratie, fie ea si una de faţada. Riscurile insa exista. “Apelul catre lichele” al lui Gabriel Liiceanu a generat mizerabile, infame campanii de calomniere a unui stralucit intelectual. La fel, angajamentul civic al Anei Blandiana a dus la injurii abjecte in presa fesenisto-peremista. Ce sa mai spun despre dejectiile revarsate in anii din urma impotriva celor demonizati drept “intelectualii lui Basescu”? De la H.-R. Patapievici la Teodor Baconschi, de la Mircea Mihaies la Catalin Avramescu, de la Ioan Stanomir la Sever Voinescu, niciunul dintre acesti intelectuali remarcabili nu a scapat de furia “demascatoare” a celor care altminteri predica sforaitor valori civice. Cand, in urma cu vreo trei luni, s-a petrecut grotesca farsa a “canonizarii” mediatice a unui sicofant suprem al dictaturii, cei care am intervenit public am fost stigmatizati (chiar de catre unii intelectuali) ca n-am asteptat suficient, ca sunt lucruri ce “nu se cuvin spuse”, ca trebuie gasit un “ton echilibrat”, ca au existat mai multe fatete ale problemei, ca „pe de o parte”, si cate alte rationalizari rasucite. Impreuna cu prietenii mei de idei si valori, eu cred ca in raport cu totalitarismul, cum scria Nadejda Mandelstam, a tacea este o crima impotriva umanitatii. La fel, cand sunt puse in discutie teme esentiale pentru destinul unei comunitati politice, tacerea intelectualior sugereaza ca ei prefera sa ramana, vorba Monicai Lovinescu, “orfani ai curajului”. Apolitismul este de fapt o forma rusinata de politica, este politica dezertarii. Evident, nu pledez pentru politizarea discursului stiintific, pentru un partizanat patetic, pentru indistinctia dintre domenii, ci pentru responsabilitate civica. La aceste lucruri m-am gandit citind excelentul editorial, de o ardenta onestitate, semnat deLiviu G. Stanin “Obiectiv Cultural”. Iata-l mai jos.
În mare parte, mediul cultural românesc excelează la capitolul unei prejudecăţi populare şi populiste căreia îi atribuie, nu de puţine ori, coroniţa de aur a virtuţii. Care? Aceea că apolitismul reprezintă singura garanţie care dă măsura unui intelectual veritabil, “la locul lui”, cunoscut şi sub titulatura de “nepătat”. Astfel, s-a ajuns la următoarea departajare idiosincratică, deci incitantă: pe insula “răilor”, a servitorilor lui Moloh stau, evident, intelectualii cu poziţie politică, în timp ce pe insula “bunilor”, a vestitorilor epistemologiei divine se află, bineînţeles, intelectualii apolitici. Alfel spus, în limbaj social, orientarea politică trădează existenţa şmenului, iar apolitismul este parafa cinstei. Desigur, dacă ne-am afla în “actul I” al descoperirii focului, această “paradigmă” ar avea farmecul ei, însă cum trăim în plină defulare a societăţilor umane, deci înotând într-un ocean al diferenţelor, de la apolitism până la afundarea în mâlul fraudei morale nu mai e decât un pas, din punctul meu de vedere. De ce? Deoarece, fiind insensibil la orice vibraţie etică, neavând nicio direcţie, băltind în comoditatea neutralităţii şi făcând abuz de speculaţie pentru a-şi atinge scopurile, apolitismul implică, în mod esenţial, absenţa credinţei în ceva, adică frauda morală – nu ca act premeditat, ci mai degrabă ca o stare de fapt a prezenţei voinţei şi raţiunii în lume. Căci a trăi fără a crede în ceva înseamnă, din punctul meu de vedere, a-ţi avorta libertatea, a-ţi reduce darul vieţii la un simplu ambuteiaj de nevoi şi de emoţii cu valabilitatea frazeologică. Personal, văd în apolitism cea mai exactă dialectică a lenei de a fi.
În “Făgăduinţa politicii”, Hannah Arendt face o diferenţiere de o subtilitate exemplară între om şi omul între oameni. Ea spune: “Omul (în substanţa lui, n.m.) este apolitic (…) Politica apare în ceea ce există între oameni şi se instituie ca relaţie”. Aşadar, dacă investim cultura, în tot imperiul ei ramificat, cu graţia de-a face posibilă coabitarea indivizilor ca expresie intelectuală, apolitismul duhneşte din nou tot a fraudă morală, căci el respinge “ceea ce există între oameni”, adică mişcările lăuntricului, emoţiile, angoasele, bucuriile (care alcătuiesc “sistemul celular” al culturii) – adică se are pe sine ca singur scop, deci devine dialectica lenei de a fi. Sau, cum ar fi formulat Montaigne chestiunea, devine un suflet care “rătăceşte în sinea lui”. O cultură adevărată nu se poate articula pe umerii apolitismului, deoarece ea cere angajament şi responsabilitate, mai exact o poziţionare politică faţă de lume. Pe aceşti umeri nu se poate articula decât simulacrul sau, mai elegant spus, pastişa. Este abominabil ca un individ să aibă pretenţia de-a se numi “om de cultură” şi, în acelaşi timp, să-şi vâre capul în sacul cu vată al apolitismului. Este ipocrit să faci lobby democraţiei, să te baţi cu pumnul în piept că eşti liber şi, totuşi, să fluturi steguleţul de mucava al apolitismului. Sau, pur şi simplu, este pervers.
Apolitismul este întotdeauna vinovat.
Apropo, aţi observat că, orice s-ar întâmpla, apoliticii pică mereu în picioare?
INTERVIURILE HotNews.ro