Ozana Oancea, revelatia din "Felicia, inainte de toate": "Evitand sa ma ratez in mod nasol, m-am lansat in mod misto"

Cazul Ozanei Oancea e singular. Cand toata lumea vrea sa devina celebra si sa devina celebra acum, ea a avut taria sa astepte. Absolventa de actorie, a jucat la Craiova in mai multe piese regizate de Silviu Purcarete, dupa care a intrat in echipa Festivalului Transilvania ca manager relatii internationale. Nu a considerat ca e sub demnitatea ei artistica. La 40 de ani a debutat in cinema direct intr-un rol principal, in „Felicia, inainte de toate”, de Razvan Radulescu si Melissa de Raaf. Wim Wenders a spus despre ea ca a fost pentru el descoperirea Festivalului Transilvania 2010. In interviuri, Ozana Oancea e asa cum te astepti: cu picioarele pe pamant, modesta, echilibrata.

Reporter: Cum e posibil sa izbucnesti asa intr-un prim rol principal, fara sa fi avut o minima experienta in cinema?

Ozana Oancea: Cred ca trebuie spus un lucru: textul acela e foarte bine scris. 95% din succesul acestui film sta pana la urma in faptul ca e foarte bine scris si gandit. La intrebarea propriu-zisa nu stiu cum sa raspund. Cred ca sunt foarte multi actori buni care n-au avut norocul asta, pleasca de a se intalni cu un rol care sa li se potriveasca, care sa vina la timpul potrivit. Altfel, nu stiu ce sa zic.

Da, lumea nu ma stie prea bine. Am jucat la teatru in spectacole relativ putine, dar care au avut o viata lunga. M-am dus la teatrul din Craiova la spectacolele lui Silviu Purcarete care s-au jucat pe o perioada foarte lunga de timp si care au facut multe turnee. Am avut noroc: am fost rasfatata de directia de atunci a teatrului, fiind distribuita numai in spectacolele cu sanse mari de reusita.

Reporter: In timpul acesta dadeai si probe pentru film?

Ozana Oancea: Asta s-a petrecut in anii 90, pana in 2000, cand nu exista boomul cinematografic de acum. Pe atunci am fost foarte putin chemata la probe. Nici nu m-am zbatut foarte tare, dar nici nu era foarte interesant. Regret faptul ca am terminat UNATC-ul inainte sa se porneasca cat de cat sectia de cinematografie si n-am jucat in filme de institut. Ele aproape ca lipseau pe atunci. Sufar in continuare de complexul de a nu fi facut un pic de antrenament.

Reporter: Dar asta nu se vede absolut deloc. Ai putea sa spui cat a venit in rol de la tine si cat de la cei doi regizori?

Ozana Oancea: De la mine a fost o oarecare atentie pentru ce se intampla in ultima vreme. Probabil ca m-am uitat nu cu incordare, ci cu o atentie pozitiva la ce se intampla in jurul meu. Razvan a vorbit foarte mult cu mine despre personaj si despre cum l-a gandit. Nu pot spune ca am repetat foarte mult, dar am vorbit foarte mult, am citit, am stat destul de mult timp impreuna inainte de inceperea filmarilor.

Razvan nu e genul de regizor care sa epuizeze un actor punandu-l in fata unor sarcini inventate de el pentru placerea lui sau pentru mai stii ce nevoi ale lui. Sunt unii regizori care pun actorii in foarte multe situatii pentru ca asa simt ei ca lucreaza. La Razvan a fost destul de usoara perioada asta de pregatire, cu aceasta singura caracteristica: el ne-a vorbit tuturor, amandurora adica (n.red.- Ozanei Oancea si Ilenei Cernat) mult despre film, despre ce a simtit si de unde a pornit nevoia lui de a face filmul. Cred ca ne-a incarcat intr-un fel cu durerile lui personale si le-a facut sa fie ale noastre.

„Mi-am gasit puncte comune mai mult cu viata olandeza a Feliciei”

Reporter: Razvan Radulescu a spus pe scena la Cluj, unde filmul a fost prezentat recent in cadrul Festivalului Transilvania, ca nu are acest gen de relatie cu parintii sai si ca acestia oricum nu se vor recunoaste in parintii de pe ecran. Tu ai avut o cat de mica referinta autobiografica?

Ozana Oancea: Mai mult in viata olandeza a Feliciei decat in cea din Romania, cu mama ei. Mama mea s-a suparat pe mine pentru ca, intr-un alt interviu, am povestit putin despre neimplinirile relatiei noastre – care sunt de alta natura sau de alta factura decat cele din film. Da, nu e o relatie asa cum mi-as dori-o eu, dar cred ca din alte motive.

Reporter: Mi-ai spus ca ai citit comentariile la cronica filmului de pe HotNews.ro. Stii ca unii cititori au marturisit ca au plecat din tara si din cauza ca nu se intelegeau bine cu parintii. Crezi ca acesta e un lucru emblematic pentru o generatie?

Ozana Oancea: Eu nu am perceput atat de acut acest aspect. Faptul ca tu l-ai evidentiat in cronica ta a nascut intr-adevar reactiile astea. Mie mi se parea – si Razvan cred ca a crezut asa – ca plecarea aceasta nu e neaparat o plecare la 3000 de km. Poate sa fie si la 3 km. Pe mine m-a uimit faptul ca m-au gasit pe mail doua surori, rude de-ale mele de la Sibiel, care sunt la Bucuresti la studii dar cu care nu am o legatura constanta, si care mi-au spus dupa ce au vazut filmul ca situatia din film seamana cu plecarea lor de la Sibiel la Bucuresti.

Reporter: Distanta e relativa.

Ozana Oancea: Asta zicea si Razvan, ca el nu s-a indepartat nicioodata foarte multi kilometri de apartamentul in care a copilarit, dar ca fiecare reintoarcere seamana cu una care s-ar petrece de la o distanta foarte mare. Melissa spune acelasi lucru, ca te simti musafir in casa ta, a parintilor tai, indiferent cat de mult te-ai indepartat de ea. Eu nu locuiesc in casa in care am copilarit, dar locuiesc cu mama mea intr-o casa destul de mare. Nu ma simt musafir, dar de fiecare data cand plec cate un pic, intr-adevar ma asteapta o masa a revenirii, care e mai mult o masa decat o revenire.

Reporter: Wim Wenders a spus la TIFF ca pe tine te-a remarcat din tot festivalul. Va duce asta la un film impreuna?

Ozana Oancea: Nu stiu. E unul dintre multele frumoase complimente pe care le-am primit. Mi-e foarte pretios si ce a spus sotia lui, Donata Wenders, la vernisajul expozitiei sale de fotografie. A spus ceva de genul ca sunt un star – la o expozitie de fotografie la care ma ocupasem de transport, de asigurari, de gasirea spatiului samd. Dar era intr-un context foarte frumos… Sunt niste oameni foarte calzi si foarte apropiati.

Reporter: Dar cum se impaca postura prezenta de revelatie actoriceasca cu cea de organizator relatii internationale la Festivalul Transilvania?

Ozana Oancea: Pai nu s-au amestecat foarte tare, daca stau sa ma gandesc. Eu mi-am facut treaba pe care o faceam in fiecare an la TIFF, doar ca in acest an am renuntat la unele lucruri pe care trebuia sa le fac, adica la pregatirea participarii celor din juriu, pentru motivul ca apaream intr-un film din competitie. N-am mai purtat niciun fel de corespondenta cu ei, iar pe perioada festivalului am fost foarte rezervata, adica le-am dat buna ziua si cam atat.

Reporter: Multi actori prefera sa astepte sa ii sune regizorii decat sa munceasca, mai ales in stafful unui festival, pentru alti actori care vin „pe covorul rosu”.

Ozana Oancea: Nu am facut-o cu gandul ca asta e calea pentru a ajunge si eu intr-o buna zi pe covorul rosu. De obicei e tocmai invers. Esti tratat destul de rau daca iti asumi pozitia asta, dar uite ca mie mi-a iesit asa, din intamplare. Pentru ca am vorbit de Craiova, cam asta era pozitia mea si de acolo. Eram angajata ca actrita dar, pentru ca teatrul facea multe turnee si nu avea un international relations manager, contribuiam la cantitatea de munca aferenta unui asemenea post inexistent impreuna cu directorul teatrului, Emil Boroghina. Am stat mult pe langa el si de multe ori am fost in postura asta pentru ca stiam cate ceva despre trupa, despre program, puteam raspunde si daca erau solicitari de presa, pentru ca vorbeam limbi straine mai bine decat restul trupei. Pe de alta parte jucam si in spectacole.

„Am vazut in jurul meu multe actrite de teatru care s-au otravit”

Reporter: Nu e cam mult?

Ozana Oancea: Nu, e foarte bine. Eu atunci ma simt cu adevarat multumita, cand e si pe o parte, si pe cealalta. Pentru mine asa functioneaza cel mai bine. Nu-mi place sa fiu actrita zapacita care nu stie cand vine s-o ia masina, nu stie unde sa mearga, sa-i aduca cineva un pahar cu apa, dar unde e closetul… Mi se pare ca suntem niste oameni maturi si ca ne putem descurca. Sigur, e foarte bine cand cineva se ingrijeste de tine si iti spune unde sa te duci, ce interviuri ai. Asa au facut cei de la HiFilm in ultimele zile cand au lansat filmul. Au facut o treaba extraordinara – bannere, roll-up-uri, afise, amplasate in gara, in aeroport, pe Magheru, in magazine. Nu stiu in ce masura asta va insemna ca vom avea un record de spectatori, dar lumea stie de film.

Reporter: Revin la momentul cand te-ai decis sa faci si altceva decat actorie. Cum te-ai hotarat?

Ozana Oancea: Cum isi iau unii un an sabatic, eu mi-am luat mai multi ani sabatici de la viata mea de actor.

Reporter: Si in toti acesti ani te-ai gandit ca va veni ziua cand vei da lovitura?

Ozana Oancea: Nu. Eu nu am vrut neaparat sa dispar, ci sa fac altceva. Iar faptul ca am facut altceva m-a incarcat foarte bine pentru revenirea asta. Am avut mult de lucru si am facut-o cu bucurie. Am vrut sa invat niste lucruri si, atat timp cat poti invata „on the job”, cred ca am invatat. Eu cred ca si faptul ca m-am straduit putin m-a ajutat acum, pentru ca n-a fost mereu usor, iar rolul acesta nu m-a facut sa stau acasa, sa beau un cocktail si sa ma bucur: „vai, ce bine imi pare, am primit un rol principal!”, ci sa-l privesc cu serenitate maxima. Pot sa spun: „Uite, lucrurile astea s-au rasplatit intr-un fel, se echilibreaza lucrurile”…

Reporter: Da, daca stii sa astepti si nu-ti rozi unghiile si nu te uiti la ceilalti…

Ozana Oancea: … si nu te otravesti. Pe mine asta m-a speriat. Am vazut in jurul meu multe actrite de teatru care s-au otravit. Unele dintre ele au avut tinereti la fel de frumoase si de „glorioase” ca a mea, dar pe urma lucrurile s-au diluat si s-au branzit in amaraciune si frustrare. De asta am fugit, de fapt. Sunt bucuroasa pentru ca am evitat sa mi se intample asta si uite ca evitand sa ma ratez in mod nasol, m-am lansat in mod misto. Dar nu cred ca exista o reteta universala, cred ca fiecare are formula lui.