Cronica de film: O cumplită pată neagră

Una dintre primele cărți publicată la începutul anilor ‘90 de recent înființata editură bucureșteană Humanitas a fost Fenomenul Pitești a lui Virgil Ierunca.

Nu îmi mai aduc acum aminte dacă binecunoscutul colaborator de la Paris al Europei Libere în limba română își serializase mai înainte scrierea pe unde scurte, în emisiunea Povestea vorbei. Știu însă sigur că am parcurs-o îngrozit. Ceea ce am citit acolo părea a fi dincolo de capacitățile de înțelegere ale unei ființe umane. Torționarii, așa cum apăreau ei în cartea lui Ierunca, reprezentau neomenescul în stare pură. Faptele păreau de-a dreptul incredibile. Memorialul durerii al Luciei Hossu Longin, cu episoadele lui consacrate atât experimentului cât și cu cel ce l-a avut drept protagonist pe criminalul Alexandru Nicolschi, excepționala carte a lui Paul Goma ca și altele pe aceeași temă, printre care cea de dată recentă scrisă de tânărul cercetător Alin Mureșan, filmul Între Chin și Amin regizat de Toma Enache, spectacolul Experimentul P montat în urmă cu vreo trei sau patru ani la Teatrul Alexandru Davilla din Pitești de Alexander Hausvater îl confirmau fără putință de tăgadă pe Virgil Ierunca. Cel care spunea că “Ceea ce n-a ajuns încă în conștiința tuturor este că în Arhipelagul românesc a existat o insulă a ororii absolute, cum alta n-a mai fost în întreaga geografie penitenciară comunistă:închisoarea de la Pitești”.

La necesara cunoaștere a acestei cumplite pete negre din istoria României un rol aparte ar fi firesc să îl dețină cinematografia. Așa că e cum nu se poate mai bine că deja binecunoscutului Între Chin și Amin i s-a adăugat la începutul lui 2023 încă un film artistic pe aceeași temă. Filmul se cheamă Experimentul Pitești, a fost scris de Alexandra Axinte și de Victoria Baltag și produs și regizat de Victoria Baltag. Filmările la Experimentul Pitești au început cu 11 ani în urmă, așadar cu multă vreme înainte ca Toma Enache să facă Între Chin și Amin, însă producția a ieșit la public atât de târziu din cauza lipsei totale de finanțare din partea organismelor Statului îndrituite și chiar obligate să rezolve aceste probleme. Faptul este și îngrijorător, și simptomatic pentru o interesată cultivare a amneziei atunci când vine vorba despre aducerea la iveală a mizeriilor și ororilor din trecutul comunist. Și dacă totuși filmul Experimentul Pitești iese la public aceasta se datorează încăpățânării regizoarei și producătoarei Victoria Baltag ca și generozității și răbdării celor mai bine de o sută de actori din distribuție, în frunte cu regretatul Ion Caramitru, care nu a fost remunerați nici până astăzi. Asta în pofida faptului că filmările nu au fost nicidecum ușoare. Nu e la îndemâna chiar oricui să își asume interpretarea unor scene dure, pe alocuri chiar greu de privit cu atât mai mult de filmat, prezentând suferințele fizice și morale cumplite îndurate în închisoarea de la Pitești sau agresiunea morală vizând anihilarea psihică și batjocorirea credinței personajului Marcu. Aceasta din urmă fiind una dintre cele mai realizate secvențe al cărui greu a căzut mai cu seamă pe umerii unor tineri actori . E vorba în primul rând despre Sergiu Moraru (Herman Moraru) și Rareș Lucaci (Marcu). Creații foarte bune fac alături de ei Ion Caramitru, distribuit în rolul unui profesor cu convingeri comuniste, Georgeta Burdujan, mama dintr-o bucată a viitorului torționar Herman Moraru (al cărui model parcă totuși prea idealizat și cu greu de crezut trăiri interioare este odiosul Eugen Țurcanu și fac această observație în pofida unor explicații indirecte ale personajului ori a anticipărilor din zicerile profesorului Corneliu), Radu Ghilaș (al cărui personaj, Ovidiu Vasilevschi, este transpunerea pe peliculă a lui Nicolschi), Axel Moustache, Doru Aftanasiu, Claudiu Oprea.

Povestea din Experimentl Pitești începe cândva prin 1942. Atunci când Herman Moraru, dus la liceu de unchiul său, Corneliu, este pus în situația de a alege între apartenența la legionarism sau comunism. De aici încep și întrebările mele. E totuși greu de crezut că legionarismul se mai mișca chiar atât de liber precum o arată filmul Victoriei Baltsg după ce Ion Antonescu, Conducătorul Statului, o rupsese dramatic, sângeros, cu Horia Sima și cu oamenii acestuia. Adică după rebeliunea legionară. Nu prea văd cum mai puteau legionarii deține în noua arhitectură politică de după Rebeliune și în văzul lumii posturi precum, bunăoară, acelea de primar. Se știe că Antonescu chiar dezvoltase o obsesie anti-legionară. De vreo două sau trei ori apare in film drapelul roșu. Pe care, dacă am văzut eu bine, scrie PCR. Or, din 1948 PCR devenise PMR ca urmare a absorbirii forțate a PSD. De mari carențe, de nefiresc sunt marcate măcar o parte dintre dialoguri. Greu de crezut că în anii ‘50 se folosea verbul a implementa rostit de Herman Moraru atunci când invocă pedagogia lui Makarenko. Cuvântul a făcut ravagii după 1989 încoace. Când utilizarea lui a fost implementată de Petre Roman. Observații critice suportă și costumele. Deținuții politici de la Suceava sau de la Pitești purtau acolo zeghe și nicidecum pantaloni și cămăși de culoare albă.

Dincolo de aceste observații e cert că Victoria Baltag ar fi avut nevoie de un consultant istoric. Absența lui este evidentă și are costuri. Păcat. Fiindcă Experimentul Pitești se individualizează prin multe lucruri bune. Pe lângă cele deja relevate, menționez imaginea semnată de Marius Donici și Cosmin Dumitrache, sunetul datorat lui Marin Cazacu și, în fine, muzica al cărei creator este Matt Geer. Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro