Corespondenta de la Cannes: Ieri seara aparut Palme d'Or-ul, iar azi Cannes-ul e intesat de politie pentru premiera unui film algerian

Inaintea unei zile dificile – 21 mai, cand proiectia filmului lui Rachid Bouchareb, „Hors la loi”, a necesitat desfasurarea unor si mai numeroase forte politienesti, festivalul incercand sa evite eventuale scandaluri declarand-o „zi in memoria tuturor victimelor razboiului algerian”, jurnalistii au avut pentru prima oara in acest an ocazia sa aplaude calduros un film din Competitia Oficiala. „Lung Boonmee raluek chat”/”Unchiul Boonmee care isi poate aminti vietile anterioare” de Apichatpong Weerasethakul e, pana acum, cel mai indreptatit sa ia La Palme d’Or.

Pare ciudat, dar e real: de-abia in a noua zi de festival jurnalistii au vazut in Competitia Oficiala un film care sa le aduca zambetul pe buze, sa-i faca sa aplaude indelung si sa ramana pe urma in holul Salii Debussy ca sa schimbe impresii. In nebunia de la Cannes, tot mai presanta de la an la an, un film de calitate te face sa intelegi de ce merita sa suporti aglomeratia, frigul din sali, scrisul, dormitul si mancatul pe fuga.

La actuala editie aceste filme s-au numarat pe foarte putine degete, iar dintre cele care concureaza pentru La Palme d’Or, primul film intr-adevar artistic si nu portavocea unor convingeri politice a fost „Lung Boonmee raluek chat”/”Unchiul Boonmee care isi poate aminti vietile anterioare” de Apichatpong Weerasethakul. E, poate, cel mai coerent film de pana acum al cineastului tailandez lansat tot la Cannes, in 2002, cand a luat Premiul Un Certain Regard pentru „Blissfully Yours”.

Trailer „Lung Boonmee raluek chat”/”Unchiul Boonmee care isi poate aminti vietile anterioare”:

Pornind de la cazul real al unui barbat in varsta, Boonmee, care putea vedea cu ochii inchisi („ca intr-un film”, spune regizorul!) cum in existentele anterioare a fost bivol, vaca si spirit care zbura peste campurile din nord-estul Thailandei, si care chiar a scos o carticica unde se referea si la alti sateni cu care impartise aceleasi existente, cineastul face o incursiune hipnotica in subconstient care e in acelasi timp o pledoarie (cu vagi accente politice si ecologice) pentru salvarea trecutului.

Impregnat de o intreaga traditie a mortii vazuta ca o coborare in strafundurile pamantului, filmul alcatuit din trei capitole acorda cel mai mult spatiu unchiului Boonmee, care sufera de insuficienta renala si care stie ca nu mai are mult de trait, de aceea s-a retras la o ferma de la tara, in marginea junglei. Intr-o seara, la masa unde sta impreuna cu cumnata si cu nepotul isi fac aparitia sotia lui moarta si fiul – disparut si mort in padure in urma cu ceva ani, si care acum e invesmantat in blana asemenea unei maimute.

Unii le spun spirite, altii fantome, dar pentru Boonmee sunt apropiatii lui care au venit sa-l ajute sa treaca dincolo, pentru ca momentul e dificil si afara sunt dusmani care ii pot periclita drumul – niste fantome-maimute cu scaparatori ochi rosii. Cred ca am vazut in acest film cea mai frumoasa simbolizare a momentului mortii din toata cinematografia, caci daca viata e vazuta ca un drum, atunci moartea e unul si mai delicat.

Personajele filmului, Boonmee si rudele vii si moarte pomenite mai sus, pleaca prin jungla, afundandu-se in intunericul ei aburit, in timp ce in jur dau tarcoale siluetele fugare ale fantomelor-maimuta. Pe urma intra intr-o pestera si incep sa coboare, sa tot coboare, iar susurul unui izvor interior care colcaie de larve si toate zgomotele de fond se transforma treptat intr-un huruit tot mai decisiv.

Iar cand Boonmee moare, culcat alaturi de ai sai pe un platou cu nisip fin care – vom vedea dimineata – are un tavan deschis partial spre cer, sotia lui moarta intoarce spre nisip tubuletul cu reziduuri atasat de abdomen si intelegem simplu ca suflul vital, viata acelui om se scurg natural prin lichidul cristalin care imbiba nisipul uscat.

Intr-un alt capitol, fara legatura directa cu povestea si care te trimite la „Rashomon”-ul lui Kurosawa, o printesa frumoasa dar varstnica traverseaza jungla intr-o lectica si opreste in dreptul unui lac de o frumusete de basm, alimentat de o cascada spectaculoasa. Cand se priveste in lac si vede imaginea unei femei tinere, printesa isi deplange soarta, dar o voce incearca sa o consoleze. E vocea pestelui-pisica, un fel de spirit al locului, pe care femeia il va implora sa-i redea tineretea.

Ce va urma e echilibrarea scenei mortii in cu totul alt registru: lepadandu-se de toate bijuteriile pe care le lasa ca ofrande inaintand prin apa, femeia va fi posedata in lac de insusi pestele-pisica, intr-o scena de o frumusete bizara, perversa si vitala. Filmul cineastului thailandez pare facut special pentru gusturile lui Tim Burton si mai ales Victor Erice, dar e greu de prevazut ce preferinte finale va avea juriul, daca va prefera sa recompenseze arta sau ideile politice.

In acest an, filmele de fictiune nu mai sunt artistice cat politice

La patru ani dupa prezenta in Competitia Oficiala de la Cannes cu „Indigenes”, distins atunci pentru intreaga distributie, cineastul franco-algerian Rachid Bouchareb (premiat intre timp anul trecut la Berlin pentru „London River”) revine pe Croazeta cu un alt film angajat politic despre tara sa.

„Hors la loi” e gandit ca un „Once Upon A Time in Algeria”, spune regizorul care parcurge aproape 80 de ani de istorie algeriana, refacand inclusiv delicatul moment al masacrului de la Setif, din 8 mai 1945. Bouchareb foloseste aceiasi actori ca si in „Indigenes” – Jamel Debouzze, Roschdy Zem, Sami Bouajila si Bernard Blancan. Primii trei interpreteaza rolurile a trei frati care traverseaza istoria tarii lor si care, ajunsi in Franta, se raporteaza in mod diferit la „problema algeriana”.

Demersul lui Bouchareb e ambitios si va avea ecouri largi in cele doua tari. El e sprijinit de Liga drepturilor omului, de istorici cunoscuti. Productia a durat cinci luni. Filmul e o coproductie franco-algeriana scumpa – 20,5 milioane de euro, de larga respiratie si de mare incarcatura emotionala, nelipsita insa de patetisme si de clisee . Proiectia filmului are loc la Cannes intr-o atmosfera incarcata – dovada ca pasiunile sunt departe de a se fi stins. Inca de la anuntarea selectiei, filmul face obiectul unei polemici declansate de deputatul UMP, nostalgicul Lionnel Luca.

Vineri, la vizionarea de presa, efectivul obisnuit de supraveghetori de la intrarea in Grand Theatre Lumiere a fost dublat de politisti care ne-au rascolit gentile usurandu-ne, ca pe aeroport, de sticlele cu apa. Ca sa preintampine manifestatii de protest pe Croazeta, organizatorii festivalului au declarat ziua de 21 mai „zi de comemorare a tuturor victimelor razboiului algerian”. Accesul vizitatorilor (in afara de invitati si ziaristi) a fost restrictionat. Primaria din Cannes organizeaza si ea o ceremonie de comemorare