VIDEO Cronica de film „Eu cand vreau sa fluier, fluier”. Pariul lui Florin Serban cu salile de cinema

S-a scris atat despre lungmetrajul de debut al lui Florin Serban, premiat la Berlin, incat romanii au probabil impresia ca e ca si cum l-ar fi vazut deja. S-a strans si de un inventar al criticilor – aduse de cei care, normal, nu au vazut filmul a carui premiera e pe 26 martie: iarasi saracie, iar tigani care sa impresioneze juriile festivalurilor, minimalism naspa, asteptam filme despre o Romanie normala, peliculele romanesti premiate in afara sunt niste porcarii. Chiar asa, de ce ati mai vedea filmul?

Nu e un patriotism de doi lei, dar banii pe care i-ati da pe bilet (in loc sa luati filmul de pe net) ar fi o contributie modesta, dar personala la productia unui alt film care peste un an, doi ar putea lua un alt premiu important. Sau, mai bine, ati contribui la finantarea „unui film normal despre o Romanie normala”, in care imaginea sa fie „frumoasa”, sunetul clar, subiectul usor – e adevarat, piata duce lipsa de astfel de filme. Dovada ca cereti lejeritate unor filme care nu isi propun asta, la fel cum cereti reteta americana (mai ales cadre scurte!) de la niste cineasti care au cu totul alt stil. De ce as cere de la „La dolce vita” sa fie „Jandarmul si extraterestrii” sau „The Hurt Locker”?

Vezi trailerul fimului:

Dar nu asa vroiam sa incep. „Eu cand vreau sa fluier, fluier” merita vazut macar pentru faptul ca a fost facut cu sinceritate si cu o ostentativa (!) lipsa de ostentatie. Ma indoiesc profund ca regizorul Florin Serban si producatorii Daniel si Catalin Mitulescu nu si-au dat seama ca subiectul e sinucigas pentru salile din Romania. Nu stiau ca o comedie cu Mos Craciun vinde mai multe bilete? In alta ordine de idei, cat de fraieri ar putea sa mai fie occidentalii incat sa vibreze azi la filme romanesti cu si despre detinuti sau, in general, la „mizerabilismul” romanesc incat sa premieze niste filme doar pe baza subiectului?

Criticii buni, care miros o reteta cu precizia unui caine soricar, simt cand un film se conformeaza unei retete. Si nu le place. Criticii straini care au scris de bine despre filmul lui Florin Serban la Berlin nu au scris atat de laudativ cum au facut-o despre „432” la Cannes, dar au apreciat faptul ca e frust, natural, sincer si direct. Tot ei (criticii) au spus deja ca minimalismul nu poate fi exploatat prea mult pentru ca da in suprasaturatie. Dar filmul lui Serban nu e minimalist. E atat de preocupat de a fi autentic incat ignora ideea de stil. Si nu e „La dolce vita”, dar, intr-o perioada in care totul in cinema s-a inventat deja deci totul se copiaza, are naivitatea de a fi egal cu sine si de a-si asuma greselile.

Filmul trateaza despre un tanar, Silviu, care mai are cateva zile pana sa fie eliberat din inchisoare. Lucrurile se precipita cand afla ca mama sa a revenit din Italia pentru a-l lua pe fratele mai mic. Asta e tot. Sau aproape tot. Silviu cunoaste o studenta la Sociologie care face practica la penitenciar. Ea are buze frumoase. El e tot mai disperat ca nu va putea preintampina plecarea fratelui si ca mama il va nenoroci si pe micul Marius asa cum l-a nenorocit pe el (dovada ca a ajuns unde a ajuns.). Derapajul nu e departe. Ghinionul fetei e ca se nimereste acolo. Flirtul se hraneste din pericol. Epilogul e previzibil. Linistea care se lasa dupa e necesara si pentru personaje, si pentru noi, care am gafait o data cu ele.

„Eu cand vreau sa fluier…” nu are respiratia ampla, calculata a filmului lui Jacques Audiard, „Un profet”, si nici pe cea sacadata, de metronom a lui „The Hurt Locker”, pentru ca isi propune sa ne arate lucrurile asa cum s-ar petrece in realitate. Nu-mi spuneti ca in realitate personajul pe care il joaca Jeremy Renner in filmul lui Kathryn Bigelow nu se poate balbai o data din graba sau neatentie. Sau ca evenimentele se desfasoara si in viata de zi cu zi dupa taieturi eficiente care inlatura pauzele de joc si senzatia ca timpul a inlemnit si noi odata cu el.

E adevarat ca, fiind obisnuiti cu filmele americane, ne asteptam ca totul sa functioneze dupa o rigoare care nu e cea a realitatii. Florin Serban si co-scenaristul Catalin Mitulescu au prelucrat materialul oferit de piesa de teatru a Andreei Valean si au facut in asa fel incat desfasurarea evenimentelor sa curga fara sa aiba un ritm vizibil (suntem intr-o puscarie) pana cand, de la un moment incolo lucrurile sa se precipite iar izbucnirea lui Silviu sa fie iminenta.

Imaginea lui Marius Panduru e in ton cu tonul filmului. Nu edulcoreaza si nu stilizeaza pentru ca nu suntem la mare in concediu, ci intr-o puscarie unde exista o continua lupta pentru putere, iar eroul e supus unor presiuni tot mai mari din toate partile. Aparatul de filmat nu amusineaza de departe, ci e prezent in ceafa personajelor (revista „Variety” a scris pe buna dreptate ca urmarirea cefei protagonistului e ultra-folosita, ca e un procedeu care a obosit.). Aparatul ne ofera ocazia de a fi martorii povestii, el e intermediarul. Imaginea e in mod voit autentica, imediata.

Filmul e lipsit de ritm, dezordonat, asa cum reactioneaza si Silviu cand fura mingea colegilor si da niste pase aiurea cu ea. Un soi de ritm apare cand se repeta cadrul de la masa din cantina. De ce fel de ritm avem nevoie cand senzatia de iremediabil e atat de prezenta?

Aceeasi dorinta de autenticitate l-a facut pe regizor sa caute pe cat s-a putut interpreti neprofesionisti. E putin spus ca George Pistereanu, care era in clasa a XII-a cand a facut filmul, e un pariu castigat. Cat de coltos si de irational, cat de dur si de ranit poate fi pe ecran acest baiat atat de bland in viata de zi cu zi… Cealalta descoperire a Ada Condeescu. La 21 de ani si cateva scurtmetraje facute la UNATC, unde e studenta, are naturaletea pe care alti actori o capata in zeci de ani de munca. Clara Voda in rolul mamei e elementul-cheie al filmului. Din cauza mamei se intampla ce se intampla.

Cu detinutii care isi joaca de fapt propriile roluri e alta mancare de peste. Pentru ei si din pricina lor, acesta nu e un simplu film, iar munca la el e mai importanta decat ce vedem pe ecran sau premiile de la Berlin. Povestea lui Silviu e si povestea lor. Nu s-au nascut ca sa fure sau sa ucida, dar au avut ghinionul unei familii proaste si al unui context care i-a impins in greseala. Faptul ca noi am avut mai mult noroc nu ne face neaparat mai buni.

„Eu cand vreau sa fluier…” are greselile lui. Una e cea cu aparatul care sta prea mult in ceafa eroului. Alta e ca uneori scene bazate pe improvizatie nu par nici reale, nici bine jucate – interpretii poticnindu-se in timpul replicii. Din punct de vedere dramaturgic, gestul lui Silviu e intampinat de gardieni si de directorul penitenciarului cu o prea mare lipsa de reactie. Daca Silviu a ajuns jupan, adica un fel de sef, de ce se poarta unii detinuti asa urat cu el?

Acestea nu sunt insa niste chestii majore, pot fi partial intelese prin prisma autenticitatii dorite de regizor. Tema sociala e, in ultima instanta, un element care putea lipsi. Nu socialul e, cred, miza acestui film, cat dorinta lui Florin Serban de a face un anumit soi de cinema. Iar acest pariu cred ca i-a iesit. Sper insa ca si-a asumat riscul sa nu prinda la publicul larg.

„Eu cand vreau sa fluier, fluier” – de Florin Serban, scenariul Florin Serban si Catalin Mitulescu, cu: George Pistereanu, Ada Condeescu, Clara Voda, Mihai Constantin. Pe ecranele romanesti din 26 martie