In Memoriam Ion Ratiu. O pagina din jurnalul sau

Ion Ratiu, presedintele ales al World Union of Free Romanians (Uniunea Mondiala a Romanilor Liberi) a fost o voce sonora care se opunea, din Londra, regimului Ceausescu. A ajutat multi romani care au fugit din Romania in timpul erei comuniste. S-a intors in Romania dupa 50 de ani de exil, a obtinut un loc in Parlament, insa a ratat presedentia. HotNews.ro va ofera o pagina din jurnalul intim al celui care a sarbatorit decaderea comunismului in Romania prin a-si sevi tara in ultima decada a vietii sale, in ciuda dezamagirilor pe care evolutia situatiei din Romania i-a adus-o.

Trenuri, ceata si politica

Vineri, 29 Octombrie, 1943

Pe cand ma intorceam de la Salfords, am avut o experienta unica. M-am imbarcat in trenul de 21.18 care pleca din Salfords, cu destinatia Victoria. Citeam „Ce am vazut in Basarabia”, o brosura de Em. de Martonne, si nu am simtit cum a trecut timpul. Ceva mai tarziu mi-am dat seama ca ar fi trebuit sa fi ajuns demult la Victoria, asa ca mi-am intrebat vecinul de compartiment din stanga cat o fi ceasul. Era deja 23.30. Ar fi trebuit sa fi ajuns in Victoria pe la 22. Ce sa se fi intamplat?

Se pare ca trenul meu intarzia, o chestiune de cateva minute. A asteptat o vreme langa peron pentru ca pasagerii nou-veniti sa-si ia locurile, apoi si-a reluat ruta inspre Brighton la 22.38. Se pare ca fusesem atat de absorbit de lectura, incat nu observasem nimic din ce s-a intamplat. Cu un zambet mimind indiferenta, am replicat curajos rasetelor vecinilor de compartiment si am coborat la East Croydon. Acolo ma astepta un dezastru! Nu mai era nici un tren inspre Londra. La inceput mi-a venit sa-mi blestem prostia, dar mi-am amintit de Lin-Yu Tang si am inceput sa rad. Filozofia orientala m-a ajutat sa nu iau situatia in serios, dar era imposibil sa ma ajute cu transportul. Ma uit in dreapta, ma uit in stanga… Nimic.

Nu tu taxi, nu tu autobuz, nu tu nimic. Era deja miezul noptii si eu inca mai cautam un mijloc de transport. Dintr-o data aud, undeva in ceata deasa, pufaitul unei locomotive. La inceput mi-am zis ca-i vreo halucinatie: linia Brighton – Londra este electrificata! Dar zgomotul continua sa se auda. Am alergat pana la directorul garii sa-l intreb ce se auzea. „Sunt marfarele care transporta legume, oua si alte ratii de bunatati catre restaurantele din Londra. N-am mai asteptat vreo alta confirmare a existentei trenului, ca am si fugit ata pe peron. Trenul tocmai oprise in statie.

„Mergeti la Londra?”

„Mergem.”

„Fiti dragut, ma puteti lua si pe mine? Nu mai am altfel cum sa ajung acasa in noaptea asta.”

Mecanicul de locomotiva se uita la mine de parca m-ar fi masurat si, dupa o pauza scurta, imi zise: „Suie!”.

M-am urcat intr-un vagon care era pe jumatate plin cu rosii, verze si fructe, in timp ce jumatate de vagon servea drept cabina paznicilor. Doi erau acolo. Am dat buna seara si, potrivit obiceiului englezesc, m-am cufundat intr-o liniste demna. Au trecut cateva minute fara sa schimbam nici o vorba.

„E cam groasa, nu-i asa?„, unul dintre paznici, un barbat in jur de 60 de ani, zise. Evident, vorbea despre ceata. Ce trebuie toata lumea sa stie este ca in Anglia orice conversatie incepe cu o observatie despre vreme. Pentru un vizitator strain, obiceiul asta curios pare absurd si este, in general, pus pe seama unei politeti enervante. Dar dupa doi – trei ani de trai neintrerupt in Anglia, strainul nostru realizeaza ca si el comite acelasi pacat. Si aici iese la lumina explicatia adevarata. Vremea in Anglia este foarte schimbatoare si in general dominata de calm si griuri monotone.

Cand iese soarele, lumina si caldura nu sunt prea intense; cand se innoreaza si ploua, norii nu sunt prea negri sau prea amenintatori. Cand se lasa ceata, este doar suficient de deasa cat sa intarzie trenurile si sa-ti schimbe culoarea gulerului de la camasa din alb in gri. Totul tinde inspre griuri. Culoarea este neinteresanta, opaca sau chiar plictisitoare, insa plina de profunzimi neasteptate. De aceea, de cate ori se iveste ceva iesit din comun, oamenii simt nevoia sa remarce. Este o stire ca oricare alta, o stire care necesita comentarii.

Odata gheata sparta, eram gata sa incep sa vorbesc cu paznicii. Cu toate acestea, am facut-o precaut, nedorind sa dezvalui ca nu sunt englez, care ar fi dus la o serie de explicatii plicticoase [a prezentei mele acolo]. De aceea i-am lasat pe ei sa inceapa discutia. Din una intr-alta, am inceput sa vorbim despe situatia politica – leitmotivul oricarei discutii pe timp de razboi.

Interlocutorul meu era un sustinator infocat al Rusiei. Critica dur regimul capitalist. Uneori, critica lui era profunda si sanatoasa; alteori era caracteristica demoagogiei sloganurilor comuniste. Asta m-a facut sa reactionez si m-am trezit – spre surprinderea mea – aparand regimul capitalist prezent, insa remarcand nevoia de a veni cu reforme importante. Am tinut-o tot asa tot drumul pana la Londra, el cu argumentele lui, eu cu ale mele.

Trenul inainta lenes in noapte. Luminile vagonului nostru fusesera micsorate si ceata se strecura inauntru, aducandu-si mirosul de fum, evocand sudoarea de pe fata intr-o zi de munca. Cei doi paznici nu-mi erau ostili, dar imi dovedisera ca ma considerau membru al unei clase care incearca sa-i exploateze. Asadar, atmosfera de intrunire clandestina politica era completa.

Incetul cu incetul, am devenit tot mai patimas. Vorbeam despre traditia libertatii in tara noastra (adica Anglia; vorbeam de parca as fi fost englez), despre norocul de a ne bucura de pace constanta (a acestei insule) timp de aproximativ 1.000 de ani. Am vorbit despre democratia noastra care, la bine si la rau, stabileste o serie intreaga de libertati pe care nu toate tarile au ocazia sa le traiasca. Le-am mai vorbit si despre nevoia de a obtine egalitate economica si acea „eliberare de dorinta” [freedom from want] de care vorbea Presedintele Roosevelt. Am vorbit despre cooperarea dintre membri unei comunitati, despre unitatea reprezentata de catre stat, de posibilitatile extraordinare de dezvoltare daca toti membri unei comunitati ar munci in acelasi scop.

Am incheiat prin a le spune ca isi vor primi Beveridge-ul (1) si Uthwatt-ul (2) si compensatia pentru muncitori, insa numai daca vor fi uniti si vor lupta sa-si castige aceste drepturi. Grupul conservator extremist va trebui sa se dea la o parte din cauza presiunii populare, mai ales ca o mare parte a tineretului conservator isi doreasca sa faca ei insisi schimbari.

„Nu este obligatoriu sa aruncam la gunoi ceea ce am reusit sa construim de secole, tot ce este bun si s-a dovedit a rezista greutatilor unui razboi ca si cel de fata, dar va trebui sa aducem o serie de modificari. Fortele care tind spre o orientare politica noua cresc. Tot ce mai ramane de facut este ca noi sa fim puternici, iar ceea ce vrea clasa muncitoare se va infaptui spre binele intregii comunitati.”

Ajunseram in Londra. Interlocutoul meu mi-a intarit spusele: „Nu vrem o revolutie. Ne vrem drepturile si avem de gand sa le cerem.” Ne-am dat mana cu sinceritate si am dat sa plec. Ceata era foarte groasa.

„Va conduc la iesire, domnule”, a zis celalat paznic. La portile de fier ale statiei Victoria pe care le-a deschis pentru mine, mi-a strans mana si mi-a zis „M-am bucurat sa va aud vorbind, domnule”.

Ziua nu fusese pierduta degeaba!

1. William Henry Beveridge (1879-1963): economist si reformator social britanic. Cunoscut pentru raportul sau din 1942 – Asigurari Sociale si Servicii Aliate (Raportul Beveridge), care a servit drept fundament a prosperitatii dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, pus in practica de un guvern Laburist.

2. Augustus Uthwatt (1879-1949): judecator britanic. Autor al raportului Utwhatt despre compensatii, progres si folosirea pamantului.

Cititi o scurta biografie a lui Ion Ratiu

Articol realizat cu sprijinul Fundatiei Ratiu din Londra