Cronica de film: „Terminator: Salvarea”

„Ne aflam in anul 2018. Ziua Judecatii a venit si a trecut” – suna primele cuvinte din notele de productie ale celui de-al patrulea „Terminator”. E reconfortant sa stii ca mai ramane ceva dupa Apocalipsa care vine si trece ca acceleratul lui Toparceanu. Adica cel putin trei-patru speriati care lupta impotriva masinilor. Merita filmul? Cineva spunea ca e un fel de joc video pentru lenesi.

Dar multe dintre filmele care se fac acum in America sunt un fel de jocuri video pentru oameni care nu trebuie sa miste niciun neuron. Chiar daca nu se bazeaza pe urmariri si confruntari.

Faptul ca sunt realizate dupa sablon ne pune in situatia de a sta ca popandaii si de a privi neimplicat filme turnate dupa retete verificate. Singurele imbunatatiri sunt la nivelul, ca sa zic asa, al caroseriei: efectele speciale, costumele, scenografia, permutarea vedetelor.

Evident, „Terminator: Salvarea” nu e Shakespeare, dupa cum nici filmul lui James Cameron din 1984, primul din serie, nu pretindea ca e „Hamlet”. Dar daca Arnold Schwarzenegger avea umor, nu mai e cazul acum.

Schwarzy apare intr-un singur loc, dar ce vorbesc, nici macar nu e el, ci figura lui data prin masina de spalat a computerului. Nici robotul T-800 nu mai exista asa cum il stiam din SF-urile grosolane (haha) ale anilor 80, caci forma acestuia s-a trecut de mult.

(T-600 este pe langa T-800, in opinia regizorul McG, ca un Buick din 1957 pe langa un Mercedes din 2009). Probabil ca, asa cum alcoolul absoarbe magneziul din organism, si tehnicizarea a mancat umorul din filmele americane de aventura sau actiune.

Uitati-va la „Razboiul stelelor” in care tot poporul coreean are acum sabii laser, de toate culorile, si unde nu mai gasesti o poanta. Toate luptele si conflictele sunt al naibii de serioase.

Mi-au placut notele de productie de la „Terminator: Salvarea” si, in loc sa enunt in cateva fraze subiectul filmului, ma multumesc sa culeg niste termeni, stiind ca veti asambla usor ideea:

Ziua judecatii, peisaj post-apocaliptic, bunkere, gherila, inteligenta artificiala, constiinta de sine, anihilare nucleara, soarta umanitatii.

Daca nu aveti nicio problema de logica cu exprimari de genul „John Connor este acum din ce in ce mai nesigur de faptul ca va trai suficient pentru a initia evenimentele din care el va lua nastere”, sau daca ele va provoaca un fel de gadilat, semi-poetic, semi-anarhic (nu te simti mai bine cand stii ca s-ar putea sa nu mai poti crea evenimentele care sa duca la nasterea ta?), aveti sansa de a construi ceva pe directia aceasta de lectura.

Desi filmul se ia cu totul in serios, sau poate mai ales pentru ca se ia in serios, el iti permite totusi sa percepi un soi de auto-ironie involuntara. Schema fixa e un indiciu.

Jocul lui Christian Bale poate fi citit, de pilda, ca o parodie la stilul de joc, asexuat si lipsit de acute, al lui Keanu Reeves.

Ca intr-un joc video sau ca un robotel, Christian Bale (care n-a acceptat rolul pana nu s-a convins ca filmul nu va fi un simplu film de actiune) da impresia ca s-a exersat cu un ochi la „Matrix” sau „The Day the Earth Stood Still”.

Voce studiat gajaita si vag soptita, nicio spranceana nu pleaca de la locul ei, economie generala de mijloace, ca si cum, o data pornite, acestea ar face prapad.

Jocul lui, sobru si aplicat, merge la fix cu seriozitatea regizorului care vorbeste despre T-600 si T-800, drone, Hunter-Killers, Moto-Terminatori, Harvester-i si Transportori ca despre niste persoane reale. In fond, aici e comicul, daca e sa-l cautam.

„Terminator: Salvation” este insa un bun film de actiune pentru cine nu cere decat asta. Personajele sunt schematice – asa cum trebuie sa fie -, liniile de actiune ale intrigii la fel, dar exista un pariu castigat in natura ambivalenta a lui Marcus Wright (Sam Worthington), care a fost odinioara om (rau) si care a fost transformat (dupa moarte) intr-un robot (posibil) bun, adica un android umanizat.

De fapt, nici nu e un robot suta la suta. Inima si mintea sunt de om, iar „harnasamentul” osos si muscular de robot. Este el capabil sa simta ca un om, adica sa manifeste remuscare, iubire, ura, recunostinta?

Nu acest lucru e insa important, ci faptul ca transferul se face pe negandite: cu cat noi suntem mai lipsiti de umanitate, cu atat androizii din filme devin mai umani si mai de incredere.

Psihologii vor vedea in asta, probabil, o proiectie facuta dintr-o nevoie de compensare. E ca si cum oamenii s-ar teme ca n-ar mai trai evenimentele care le-au dat nastere, nu?

„Terminator: Salvarea”/”Terminator Salvation” – regia McG, cu: Christian Bale, Sam Worthington, Anton Yelchin, Moon Bloodgood, Bryce Dallas Howard, Common Jane Alexander si Helena Bonham Carter.