Cronica de film: „Duplicitatea” lui Ray

Clive Owen e de luat acasa, intr-adevar, dar pe Julia Roberts mai ca ai uita-o intr-un sertar. Asa nefericita si trista n-a aratat niciodata. Ce-o fi cu ea? Cel de-al doilea film al lui Tony Gilroy, dupa merituosul „Michael Clayton”, e un thriller care nu-si asuma pana la capat momentele lirice dintre protagonisti. Probabil din cauza titlului. Dar da, este mult mai placut decat „The International”.

Inainte de a debuta ca regizor, cu „Michael Clayton” – un film extrem de elegant si de articulat nu doar pentru un debutant, Tony Gilroy a fost scenarist. A lucrat, printre altele, pentru seria „Bourne”. De aici „verbul” lui, antrenamentul de a decupa eficient si, nu in ultimul rand, familiarizarea cu spionajul industrial.

Ideea filmului i-a venit pe cand se documenta pentru seria „Bourne”, dar „Duplicity” nu seamana decat prea putin cu seria citata. Aduce prin umorul si romance-ul sau mai mult cu „Get Smart” si cu comediile de actiune ale anilor 60 decat cu identitatile, suprematiile si ultimatumurile in care s-a exersat regizorul-scenarist.

„Duplicitatea lui Ray” s-ar fi putut numi acest thriller comic (sic) ai carui protagonisti se joaca de-a soarecele si pisica pe fundalul unui adevarat razboi purtat in zilele noastre de doua corporatii americane.

Povestea nu ar fi complicata. Doi spioni, unul lucrand pentru MI6 (Ray Koval – Clive Owen), altul pentru CIA (Claire Stenwick – Julia Roberts), se cunosc, se plac si se hotarasc sa-si dea demisia ca sa lucreze pe cont propriu, pentru a petrece mai mult timp impreuna si, de ce nu, pentru a face mai multi bani impreuna.

Ca sa nu vina cu o poveste lineara care poate n-ar fi avut prea mare impact, Tony Gilroy a amestecat mai multe planuri temporale, oferind pe masura ce filmul inainteaza perspective noi asupra cronologiei evenimentelor, urmand ca numai finalul sa ofere cheia definitiva.

Filmul are, de aceea, nu putine momente care se inteleg mai greu. Spectatorul se poate rataci printre atatea flashback-uri pe care nu mai reuseste sa le gestioneze cum trebuie.

Dar filmul are si un aer de vacanta, dat nu doar de intalnirea insolita a celor doi spioni la Roma, dar si de preferinta pentru split screen ca modalitate de a incheia sau incepe o secventa, si de convingerea ca totul se va termina cu bine pentru ca duelul dintre protagonisti imprima o tenta de ludic intregului peisaj.

Clive Owen este de fapt cel care tine filmul legat, jocul lui in acelasi timp frivol si asumat, ca si genul de personaj care ii vine ca uns, fiind ilustrarea perfecta a titlului si a temei filmului.

In schimb, Julia Roberts nu mai e la fel de convingatoare si nici la fel de luminoasa cum era intr-un rol oarecum asemanator, in „Ocean’s 12”.

Alchimia dintre cei doi functioneaza mai mult la nivel teoretic, in abstract, pentru ca e departe de ce ar fi putut fi daca Julia Roberts ar fi avut mai multa pofta de joc, iar regizorul mai multa experienta cu acest gen de relatii in care intre ce se da si ce se pretinde exista niste nuante foarte delicate.

Probabil ca Tony Gilroy ar fi putut pleca de la un scenariu mult mai curat decat cel de fata, si unul care sa-si asume din start (ca si regia) ideea duplicitatii. Lucrurile pot sta si asa, si asa – si sa fie perfect verosimile.

„Duplicity” te trimite, e adevarat, de multe ori cu gandul la Steven Soderbergh si la ce a reusit sa faca plecand de la un hit al anilor 60, „Ocean’s 11” (1960), regizat de Lewis Milestone si interpretat de Frank Sinatra, Dean Martin, Sammy Davis Jr. si Angie Dickinson.

Dar Tony Gilroy nu are rafinamentul lui Soderbergh, desi rafinamentul nu-i lipsea in „Michael Clayton”. E pacat ca nu a avut mai multa rabdare cu o poveste care avea toate motivele sa poata jongla inteligent si ludic cu ideea duplicitatii, a lucrurilor care pot fi crezute sau nu.

Asa, nici momentele romantice dintre eroi nu sunt asumate cum trebuie, fie pentru ca regizorului ii lipseste organul liric, fie pentru ca filmul nu vrea sa-si asume mai profund ideea duplicitatii.

Cu toate acestea, nu lipsesc momente haioase. Filmul nu te adoarme, e bine jucat (Paul Giamatti are vreo doua mini-recitaluri foarte bune), dar e pacat ca pe undeva e sub nivelul la care ar fi putut fi.

„Duplicitate”/”Duplicity” – regia si scenariul Tony Gilroy, cu: Julia Roberts, Clive Owen, Tom Wilkinson, Paul Giamatti. Premiera romaneasca – 8 mai.