Rufe murdare si decadenta Belle Epoque

Inca nu a aparut Ursul de Aur. Filmele pe care le-am vazut pana acum in Competitia Oficiala au un nivel valoric mediu. Pana si buchetul de critici care dau zilnic cotatii in revista “Screen Daily” au in acest an mai putina condescendenta. De mult n-am mai vazut nota minima data pe fata. Daca s-ar da un Urs de Aur zbarcit, pentru cel mai prost film, acesta ar fi luat lejer de “Mammoth” (regia Lukas Moodysson), secondat de “Rage”-ul lui Sally Potter.

Dar cine poate sti?

Mai sunt trei zile de competitie. Imi aduc aminte ca anul trecut, se umflase buba – ca sa zic asa, si foarte multi jurnalisti deplangeau faptul ca in termen de cativa ani nivelul valoric al filmelor din Competitia Oficiala a Berlinalei a scazut foarte mult. Faptul ca, dupa terminarea festivalului, jurnalistii au fost invitati sa completeze un chestionar pe multe puncte, dadea de inteles ca macar s-a aflat “acolo sus” ca jurnalistii sunt nemultumiti de nivelul filmelor.

Din aceasta pricina, asteptam ca in acest an Dieter Kosslick, directorul festivalului, sa se dea peste cap si sa aduca filme care mai de care. Realitatea este ca, cel putin din ce am vazut pana acum, ce a cantarit greu in selectionarea unui film nu a fost valoarea lui, ci priza la problemele realitatii.

“Messenger”, de pilda, despre care scriam ieri – ca nu e rupt din soare si ca joaca pe fata cartea manipularii sentimentale – cu pierderile de combatanti americani din Irak pe fundal, se afla in “Screen Daily” pe locul intai al preferintelor, la egalitate cu iranianul “About Elly”. Insa media de 2.6 puncte e mica, dat fiind ca ambele filme au primit si cate una sau doua stelute, din patru posibile. Ele sunt pe primul loc pentru simplul motiv ca celelalte filme sunt slabute.

Trendul celei de-a 59-a editii a Berlinalei e pe realitate. Filmul lui Rachid Bouchareb “London River” se inscrie foarte bine in el si are sanse la palmares. Dupa stilizatul “Indigenes” ( Palme d’Or la Cannes), cineastul frizeaza acum documentarul, surprinzand intalnirea dintre o englezoaica si un musulman rezident francez in Londra atacurilor teroriste din 2005.

Blenda Blethyn si Sotigui Kouyate interpreteaza rolurile a doi parinti care, in haosul creat, vin la Londra sa-si gaseasca copiii, iar filmul e centrat nu pe atacurile teroriste, ci pe intalnirea dintre doua culturi si pe legatura umana care se stabileste intre cele doua personaje.

Al doilea film (dupa “Storm”) cu care germanul Hans-Christian Schmid a venit la Berlinala este documentarul “The Wondrous World of Laundry”, al carui subiect e foarte interesant. Schmid se ocupa de calatoria de 24 de ore pe care rufele murdare ale celor mai scumpe hoteluri din Berlin o fac in Polonia pentru a fi curatate, caci mana de lucru e mult mai ieftina. Cineastul a plecat de la un articol de ziar si a si-a concentrat discursul pe mai multe femei poloneze care lucreaza la aceasta spalatorie, pe nume Fliegel, urmarindu-le viata de zi cu zi in Polonia care, la cinci ani dupa intrarea in UE, e departe de confortul de cinci stele al unei vieti indestulate.

Complet rupt de context (si bravo lui!), Stephen Frears a venit in Competitia Oficiala cu un film care nu trateaza nici despre slow food ( ca sa fie pe placul unora dintre membrii juriului), nici despre lumea a treia, razboi sau globalizare. El a venit cu o ecranizare dupa Colette, un frivol si fermecator lovestory de epoca in care Michelle Pfeiffer interpreteaza rolul unei curtezane de varsta a doua care face o pasiune irepresibila pentru un barbat cu mult mai tanar. Daca e s-o luam asa, da, putem spune ca “Cheri” apartine unui anume trend – amorul dintre o femeie mai matura si un tanar necopt, si chiar imparte o scena comuna cu “The Reader” – cea in care femeia il spala in cada pe tanarul amant – metafora a infantilizarii acestuia.

Spre deosebire de filmul lui Stephen Daldry, care era un lovestory complicat cu vinovatia eroinei de a fi participat la Holocaust, adorabilul film al lui Frears este un lovestory simplu, a la Belle Epoque, si trateaza despre lucruri banale precum marea dragoste versus diferenta de timing. E firesc sa te gandesti, cand o vezi pe mereu frumoasa Michelle Pfeiffer, la “Liaison dangereuses” (regizat tot de Frears) sau la “Varsta inocentei” (regia Martin Scorsese) – pentru ca, in mare, e vorba de acelasi “meniu”: datorita regulilor sociale ale vremii, o mare drama sentimentala trebuie ascunsa in spatele bunelor maniere, si cine e in stare sa joace o femeie care sufera in timp ce zambeste politicos daca nu Michelle Pfeiffer?

Daca ii adaugam in distributie pe Rupert Friend, dar mai ales pe Kathy Bates (in rol de fosta cocota si mama a amantului eroinei) obtinem un amestec rafinat de melodrama cu satira sociala, care, ornat cu o scenografie eleganta si niste costume desavarsite dau un cocteil decadent si nostalgic – exact ce trebuia ca sa mai echilibreze tematica de baza a Berlinalei.