Laurent Cantet: "Palme d'Or-ul a fost o surpriza de proportii"

A venit la Bucuresti doar pentru doua zile, ca sa lanseze „Entre les murs”/”In clasa”, filmul cu care in acest an a adus Frantei primul Palme d’Or dupa 21 de ani. „Entre les murs” intra vineri in cinematografele romanesti, dar asta-seara a fost proiectat in cadrul Festivalului filmului francez, in prezenta autorului sau. „Vezi ca e foarte de treaba”, mi-a spus Georgiana Miron de la Institutul Francez inainte sa intru la interviu. Nu s-a inselat. Laurent Cantet tocmai se intorsese de la pranzul pe care-l luase cu Cristian Mungiu.

Era vizibil obosit – pentru ca e in miezul unui turneu mondial de promovare, dar a suportat cu multa solicitudine intrebarile. A venit la Bucuresti impreuna cu una dintre profesoarele din film (si din realitate) – Anne Moroianu, care e maritata cu un roman, si care a participat de asemenea la discutie.

Inspirat din romanul scris de François Bégaudeau (profesor devenit scriitor de succes),”Entre les murs” isi plaseaza actiunea intre zidurile unui liceu parizian cu elevi de toate natiile si se ocupa de o singura clasa. In acest microunivers se amesteca teme care preocupa intreaga societate – egalitatea de sanse, dialogul inter-rasial, integrarea sociala, comunicarea inter-umana. Jucat numai de neprofesionisti – elevi, profesori si parinti – filmul e un spectacol stralucitor si viu, de o naturalete cu atat mai ravasitoare cu cat, totusi, nu este un film documentar.

I.B.- Vreau sa va spun de la inceput ca am vazut filmul Dvstra la Cannes si ca noi, criticii romani, ne-am dorit foarte mult sa luati Palme d’Or-ul.

L.C. – Aoleu, opriti-va! Noi n-am avut timpul atunci sa simtim temperatura momentului. Filmul a fost proiectat in ultima zi, iar Palme d’Or-ul a fost pentru noi o surpriza de proportii.

I.B. – Cum asa? Cand faceti un film nu va dati seama ca este foarte bun?

L.C. – Nu, pot sa-mi dau seama ca este filmul pe care doream sa-l fac, ca seamana cu lucrurile pe care mi le-am propus, pe langa surprizele din timpul productiei care-l fac mai just decat ce-mi doream. Dar intre un film just si un film bun este o mare diferenta. N-ai idee despre cum va fi primit filmul.

In acest caz, stiam ca filmul a iesit asa cum dorisem, ceea ce pentru mine era deja foarte important. Pe urma, aveam impresia ca filmul avea in el lucruri care ne reusisera atat de usor incat se formase pe dedesubt o baza suficient de solida care-l sustinea.

Mai simteam si ca cele cateva persoane care vazusera filmul, dar care erau persoane mai mult sau mai putin implicate in productie, nu erau foarte obiective. Dar mai simteam de asemenea ca filmul iti facea pofta sa vorbesti despre el, ca iti punea probleme – si acestea sunt lucruri care au contribuit la succesul filmului. Este un film care ii face pe toti spectatorii sa-si puna probleme.

I.B. – Sunteti dezamagit ca n-ati luat niciun premiu la recenta gala a Premiilor Academiei Europene de Film? (n.red. – „Entre les murs” si Laurent Cantet au fost nominalizati la categoriile Filmul european al anului, respectiv Regizorul european al anului).

L.C. – Nu, eu ador „Gomorra”. E unul dintre filmele care m-au impresionat cel mai mult de o buna bucata de timp incoace. Dar nu, nu ma simt prost ca n-am luat nimic la Copenhaga. Adevarul e, ca atunci cand faci un film, nu-l faci pentru decoratii.

Lucrul care-mi face placere este ca l-am prezentat intr-o multime de tari si ca m-am intalnit cu publicul aproape peste tot, ca am discutat…

I.B. – Ca ati raspuns la aceleasi intrebari…

L.C. – Da, intrebarile sunt similare indiferent de tara.

I.B. – L-ati cunoscut pe Cristian Mungiu astazi?

L.C. – Da, am luat masa impreuna. Mi s-a parut foarte simpatic, ar trebui sa ne vedem si asta-seara, la proiectie. Din pacate, n-am reusit sa vorbim prea mult. Aveam intalnire cu voi, jurnalistii. (Rade.).

I.B. – De unde ati venit?

L.C. – Pai alaltaieri eram la Berlin, saptamana de dinainte la Oslo, Stockholm, Praga, iar inainte de asta am petrecut 15 zile in Statele Unite si am fost in toate marile orase de acolo. Am mai fost in Taiwan, la Hong-Kong si Taipei. E mult. Ai impresia ca viata ta nu-ti mai apartine.

La hotel, nu mai stii la un moment dat in ce oras esti – pentru ca toate hotelurile seamana intre ele. Iti petreci toata ziua vorbind, seara e proiectia, dupa care te culci si te urci in urmatorul avion ca s-o iei de la inceput.

I.B.- Si cand se termina turneul?

L.C. – Cred ca la sfarsitul lunii martie. Sper.

I.B.- Ati avut si reactii negative la film?

L.C. – Da, sigur ca sunt si oameni care nu s-au lipit deloc de film, mai ales in Franta.

Anne Moroianu: In Franta, oamenii iau filmul ca pe un documentar.

I.B. – Mai ales profesorii, nu? De ce?

A.M. – Pentru ca sunt foarte critici, pentru ca subiectul invatamantului francez li se pare tabu. Profesorii se tem sa nu se vada intr-o lumina proasta si mereu cred ca ceea ce vad pe ecran nu corespunde niciodata realitatii.

I.B. – E problema cu oglinda.

L.C. – Exact. Dar filmul n-a fost niciodata gandit ca un model de invatamant sau eroul ca un profesor ideal. El face si prostii, face greseli, spune lucruri pe care n-ar trebui sa le spuna, poate ca se si implica uneori prea mult din punct de vedere emotional…

A.M. – Filmul este adaptarea unui roman.

L.C. – Da, filmul nu incearca sa spuna: „Iata cum ar trebui sa fie un profesor!” Noi, cand am facut filmul, am avut mereu in minte un contra-exemplu, filmul american „Cercul poetilor disparuti”. Nu vroiam in niciun caz sa facem din profesor un fel de statuie, de maestru care dintr-o singura miscare regleaza toate problemele existentiale ale clasei.

I.B. – Profesorul Dvstra e mai mult de-atat.

L.C. – Da, pentru ca e mult mai uman. Face prostioare, n-are raspunsuri la orice, improvizeaza tot timpul.

A.M. – Sa fii profesor inseamna sa faci fata oricaror situatii, sa incerci sa reactionezi in cel mai bun mod cu putinta in fiecare moment dificil.

I.B. – Trebuie sa nu scapi niciodata haturile din mana.

A.M. – Absolut deloc. De cum scazi din vigilenta, pierzi controlul clasei si te poti astepta la tot felul de surprize. Deci e bine sa fii atent. Insa profesorii nu sunt niste roboti. Se straduiesc cat pot inlauntrul sistemului.

I.B. – Sunt multi profesori in Franta asemanatori profesorului François Bégaudeau? Dvstra sunteti ca el?

A.M. – Pot fi ca el daca vreau sa supravietuiesc o saptamana. Ceea ce vedem in film e foarte adevarat pentru ceea ce poate deveni un profesor la un moment dat, o vrea sau nu, dar aceste lucruri i se pot intampla daca e obosit, i se pot intampla cand vrea el sau se pot intampla tot timpul. Depinde de temperament, de cat timp esti profesor,de clasa pe care o ai…

I.B. – Cum ati gasit acesti actori extraordinari?

L.C. – Am organizat la Colegiul Dolto, unde preda Anne, ateliere deschise tuturor amatorilor cu varste cuprinse intre 13 si 15 ani. Vreo 50 au venit sa vada despre ce e vorba, 25 au ramas pana la sfarsit. Asta e tot. N-am ales. Ei au ales sa ramana.

I.B. – Si acum vor sa faca film in continuare?

A.M. – Unii ar vrea dar, cum sunt la licee profesionale, n-au de gand sa abandoneze scoala.

L.C. – N-au niciun fel de fantasme vizavi de postura de star. Au cu totii capul pe umeri – asta e unul dintre lucrurile care m-au impresionat cel mai mult. Chiar si la Cannes, au ramas lucizi si simpatici. Iar grupul a ramas unit, a fost mai puternic decat fiecare in parte.