John R. Dilworth a intredeschis in ploaie o cale spre cunoastere
„O sa vedem un dvd cu niste filmulete si pe urma, o atentie si-o maslina, iar daca John Dilworth vrea sa raspunda la niste intrebari…” – au sunat duminica seara cuvintele lui Mihai Mitrica, directorul Festivalului Anim’est. Am ramas muti. Venisem prin ploaie si frig. Asteptasem o jumatate de ora sa se deschida sala de la cinema Scala. Eram multi, dar disciplinati. Sala s-a umplut ochi, tinerii s-au asezat si pe jos. Si vine Mihai Mitrica si ne spune ca nu se mai tine intalnirea cu John R. Dilworth.
Dar nu, invitatul american urca pe scena, se aseaza la masa, ia intai un gat din sticla cu apa si incepe. Vreo zece minute ne-a tinut numai in glume. Ne-a spus ca avem rosii sub scaune, daca nu ne convine ce vorbeste.
Ca, daca nu-i intelegem engleza, e numai vina lui pentru ca n-a invatat-o bine. Publicul cupleaza din prima si rade pe unde poate. A fost pusi sa ridicam mainile cei care suntem studenti si cei care nu suntem studenti, precum si cei care suntem politisti sub acoperire.
Nu stiu daca faptul ca numarul studentilor era mai mare i-a modelat discursul, pentru ca si-a cerut scuze ca a venit cu niste note pe foi, iar dupa o ora ne-a spus ca e cam gata pentru seara asta. Maine avem serviciu sau scoala. N-au fost intrebari, chestie care l-a mirat si cred ca l-a dezamagit.
Prelegerea avea o tema interesanta – „The Dirdy Birdy: Eliberarea subconstientului prin animatie”. N-am vazut numai „The Dirdy Birdy”, ci si „Hector, the Get-Over Cat”, „Life in Transition” si „Chicken From Outer Space” (nominalizat in 1995 la Oscar).
Ce a vrut sa ne demonstreze aratandu-ne aceste filmulete? Ca se poate face animatie fara scenariu ori storyboard, folosind numai instinctul. Ca astfel poti da posibilitatea subconstientului sa irumpa prin asociatii libere si automatism. Ca de imaginatie te poti apropia prin intermediul intuitiei. Eliberand psihicul, poti face probabilul posibil.
„Azi, in plin New Age, exista multe feluri de a gasi o cale de cunoastere. Poti inspira cu nara dreapta sau cu nara stanga, sau poti face alte lucruri. Dar poti sa faci si animatie folosind automatismul.”
Dilworth denumeste subconstientul „spectacularul imaginatiei” si vede animatia ca pe o cale de cunoastere (pentru cel care o face). Vazand doar „Life in Transition” descoperi ca poate fi si pentru tine o cale de cunoastere, desi esti un om simplu care a fumat o tigara in fata la Scala si a luat abtibilduri si creioane gratis din hol.
Discursul lui John R. Dilworth a fost destul de confuz, desi presarat cu poante. Ideile principale au fost enuntate rapid si pe urma reluate. Cred ca omul era intr-adevar obosit. Dar dupa exprimari provocatoare („Vreau sa dau un vant si, cand toti se uita in alta parte, sa ridic mana si sa spun: Eu am facut-o!”), au venit si chestiuni mai serioase.
De pilda, ne-a povestit – dar tot ca poanta – ca in cadrul unei vizite in Brazilia a participat la un simpozion cu tot felul de intelectuali si oameni de stiinta, la care s-a servit ceai de ayahuasca. Samanul le-a spus ca, daca in cursul „calatoriei” lor vor intalni cobra care deschide gura mare, sa nu fuga, ci sa sara in ea.
Si pe urma ne-a aratat „Life in Transition” (2005), cel mai sobru si mai frumos film dintre cele aratate. Realizat tot cu creionul pe hartie, prin automatism, ca o reactie directa, am aflat, la atentatele de la 11 Septembrie.
O poveste hipnotica si cruda care te lamureste in doar patru minute cum e cu conditia umana. Ce sa vorbesti despre un asemenea film care ii lasa muti pe spectatori? Ce sa le mai spui in plus? Si nu toti regizorii pot vorbi despre filmele lor.
Unii (chiar dintre brilianti) spun lucruri de o banalitate exemplara. Sau spun bancuri, ca John R. Dilworth: „Oamenii ma mai intreaba pe la festivaluri de ce fac filme numai despre animale si nu si despre oameni. Le raspund ca oamenii mei favoriti sunt animalele.”
Si de-abia la final, cand lumina se aprinde in sala si oamenii incep sa-si caute hainele, arunca o pastila, ca si cum si-ar fi adus aminte. „Imi place energia suprarealismului, care e benigna, dar care cred ca e, de fapt, periculoasa.” Era prima oara cand pomenea de suprarealism, desi cred ca multi ne gandisem la asta.
Si pe urma ne ridicam si iesim in ploaie, iar el ramane pe scena sa-si stranga foile. Dezamagire? Personal, am ramas cu senzatia ca lucrurile cu adevarat importante nu se pot spune decat in gluma, facand pe clovnul, sau printre buze, cand crezi ca nimeni nu te-aude.