HotFilm: „Drillbit Taylor” poate fi driblat lejer

Am verificat in agenda sa ma asigur ca nu nimeresc la vizionarea de presa a filmului cu Owen Wilson, „Drillbit Taylor”. Am traversat orasul spre Mall Vitan, am luat-o pe jos la un moment dat pentru ca se suda sina de tramvai de la Timpuri Noi, am fumat o tigara din mers si am intrat in sala la 10.30 fix. Ma asteptam la „Superhero Movie” si, cand a aparut pe ecran figura blonda a lui Owen Wilson, mi-am spus ca cineva, acolo sus, face glume proaste.

Pe urma a aparut genericul – fireste, nume necunoscute, dar printre ele Judd Apatow (coproducator) si Seth Rogen (coscenarist). Am revenit incurajandu-ma: Apatow n-ar fi mizat pe regizorul Steven Bill daca n-ar fi meritat. Am ramas cat sa-mi termin aripioarele de pui si pe urma am ramas pana la sfarsit, ca sa nu zic ca am iesit aiurea din casa.

Cu exceptia simpaticului „The Darjeeling Limited” (de Wes Anderson), care era anuntat pentru salile de la noi, dar n-a mai intrat, Owen Wilson a jucat mai ales in ultimii ani intr-o serie de comedii tot mai inepte. Nu-i de mirare ca a incercat sa se sinucida.

De fapt, din cariera sa de pana acum nu se separa de zat decat „The Royal Tennenbaums”, „The Life Aquatic with Steven Zissou” si cel mai recent film al lui Wes Anderson, amintit mai sus. In rest, mutrita lui de adolescent intarziat a inspirat felurite comedioare de unica folosinta. Filmul la care m-am nimerit este probabil chiar mai usurel decat filmele din seria „Shanghai”, in care Wilson juca alaturi de Jackie Chan.

Stiti dumneavoastra, genul de filme de-o vara, la care mergem ca „sa ne radem” si „ne radem” pentru ca asa ne-am propus sau pentru ca suntem cu prietenii sau pentru ca e racoare in sala si tocmai am mancat bine. Le mai vedem, eventual, cand ies pe DVD, in zilele alea ciudate, fara instructiuni de folosire, cand am manca ceva bun si nu stim ce, si cand speram ca daca am ras o data la un film, vom rade si a doua oara. Aiurea!

E greu sa te uiti la „Drillbit Taylor” si la Owen Wilson in postura de homeless deghizat in bodyguard si pe urma in profesor suplinitor, sau harjonindu-se cu cei trei copii terorizati de doi colegi mai mari fara sa te gandesti: „Doamne, omul asta a vrut sa-si ia zilele. Oare ce-o fi in sufletul lui cand joaca numai in comedii proaste? Trebuie ca e un tip foarte trist.” Si nu-ti mai vine sa razi. Oricum, nici nu prea ai de ce. Cel mai haios lucru din film e un mic actor, un baiat supraponderal, pe nume Troy Gentile, care are un talent comic innascut si un simt al replicii pe masura vocii sale usor gajaite.

Nici cei doi parteneri ai sai nu sunt antipatici, iar uneori replicile sunt inventive, dar povestea e atat de previzibila, iar Owen Wilson atat de acelasi incat iti acorzi cu greutate creditul. Si mai dureaza si aproape doua ore pana cand ciudatii scolii ii vor cafti pe cei doi baieti! Am iesit pe genericul de final, am aruncat punga de la pui, am aflat ca „Superhero Movie” are vizionare de presa in cinci minute. M-am indreptat rapid spre statia de autobuz.

Un coleg de breasla imi spunea acum cativa ani ca ar trebui sa se plateasca sporuri de periclitate pentru criticii de film pentru ca ei trebuie sa vada, citez, „toate porcariile”, si sa mai si scrie despre ele. Acest lucru se intampla mai ales vara. Iar vara abia incepe.

( Da, stiu, de regula ni se spune: „Ce va pasa! Mergeti la filme…” Asta e. Daca nu ne-a placut scoala…)

„Drillbit Taylor” – de Steven Bill, cu: Owen Wilson, Alex Frost, Matt Gallini, Troy Gentile. 1h 42. Distribuit de Ro Image 2000. Pe ecrane din 20 iunie