Noica si Miscarea Legionara

Ceea ce se stie indeobste despre trecutul legionar al lui Noica este un amestec de inexactitati si de poncife regretabile.

De pilda, se crede ca aderarea lui Noica la Miscarea legionara a fost o aventura inspirata de o hotarire pripita, luata intr-o clipa de rabufnire afectiva, cum de asemenea se crede ca iesirea lui din Miscare s-a petrecut in clipa in care, aflind de omorirea lui Iorga, Noica, in semn de condamnare a unei crime cu care nu intelegea sa se solidarizeze, s-a retras definitiv din Legiune.

In realitate, Noica nu s-a dezis niciodata in chip oficial de Miscarea Legionara, cum de altfel niciodata, nici macar in declaratia pe care a dat-o in cursul anchetei din 1959 de la Securitatea din Pitesti, nu a facut vreo referire directa la apartenenta sa legionara.

Bunaoara, in cadrul acelei declaratii justificative, Noica recunoastea neadevarul a trei dintre ideile in care crezuse in perioada interbelica – ideea taraneasa, ideea colectivismului national si ideea germana – si scria: „Daca mai exista astazi fascism pe lume este un anacronism care nu poate face decit necinste tarilor respective.

Iar daca, in ce priveste lumea romaneasca, mai exista undeva oameni ce se numesc legionari, sau oricum altfel dar pastreaza aceeasi mentalitate si orbire, atunci nu poti decit sa intelegi masurile de protectie pe care le iau autoritatile” (arhiva personala).

Asadar, nici o referire pe care Noica s-o faca la propriul trecut, si asta in situatia in care, constrins de „masurile de protectie” ale autoritatilor, Noica ar fi putut in acele clipe sa declare orice.

Iata de ce felul acesta evaziv de exprimare, un fel ce seamana mai curind a eschiva si a omisiune voita, nu poate avea decit o singura explicatie: filozoful roman evita sa vorbeasca de-a dreptul despre angajarea sa legionara nu atit din speranta vana ca, in felul acesta, isi poate induce in eroare anchetatorii – carora oricum nu trebuia sa le spuna nimeni care era trecutul politic al lui Noica,

fiindca il stiau si singuri –, ci pentru ca se straduia, dintr-o elementara onestitate, sa nu-si renege anii in care gindirea lui se desfasurase intr-o matca nationalista de tip legionar. De aici felul ambiguu si voalat in care Noica si-a scris declaratia.

Intorcindu-ne in timp si urmarind firul cronologic al evenimentelor, se poate spune cu certitudine ca Noica a intrat in Miscarea Legionara imediat dupa aflarea vestii privind asasinarea lui Corneliu Zelea-Codreanu.

La acea vreme, Noica, in virsta de 29 de ani, se afla la Paris cu o bursa de studii (mai 1938– iunie 1939) si, de indata ce a primit stirea crimei (30 noiembrie 1938), a trimis in tara o adeziune scrisa prietenilor sai, prin care le impartasea hotarirea de a intra la rindul sau in Miscarea Legionara.

Tot atunci l-a anuntat pe Alexandru Rosetti, directorul Editurii Fundatiilor Regale, ca isi intrerupe colaborarea cu aceasta institutie, deoarece nu intelege sa mai pastreze relatii cu un forum cultural aflat sub patronajul lui Carol al II-lea.

Cind Noica, in „Fisa clinica” din Sase maladii ale spiritului contemporan, se refera la acest episod, se margineste sa scrie ca, sub impulsul unei educatii aristocratice care ii dicta sa intre in batalie numai de partea celui invins, a hotarit sa coboare in arena publica intr-un moment cind, din punct de vedere politic, totul era pierdut.

Altfel spus, cind nimic nu te mai indeamna sa continui, abia atunci merita sa continui cu adevarat. Si Noica chiar asta a facut, a intrat in Miscare intr-un moment de degringolada si de stupoare generala, cind omorirea lui Corneliu Zelea-Codreanu parea sa-i usureze lui Carol al II-lea efortul de a se pastra la putere cu pretul dictaturii.

Numai ca aderarea lui Noica, desi a fost declansata de un eveniment venit din afara, nu a fost la rindul lui un simplu gest exterior, facut de ochii lumii si numai sub imperiul unei revolte momentane, ci aceasta aderare a fost precedata, in sufletul filozofului, de un proces treptat de convertire launtrica.

Noica nu era omul ale carui gesturi sa fie lipsite de o substanta interioara: era un om integru, un intelectual de o netagaduita onestitate, si de aceea este nefiresc sa ni-l inchipuim savirsind un gest atit de incarcat de consecinte fara o indelungata deliberare prealabila.

Asadar, Noica nu a intrat in Legiune din stupoare sau din revolta, ci dintr-o convingere pe care si stupoarea si revolta nu au facut decit sa o intareasca si sa o indemne spre o manifestare publica.

Ca asa stau lucrurile o dovedesc chiar marturiile scrise ale celor care l-au cunoscut pe Noica in acea perioada, si aici amintesc doar doua volume: cartea lui Duiliu Sfintescu, Raspuns la intrebari ale tinerilor care doresc tot adevarul despre Miscarea Legionara (Editura Crater, 1996) in care autorul, coleg cu Noica la Liceul Spiru Haret, vorbeste de o convertire in sapte trepte a filozofului,

si apoi Jurnalul lui Mihail Sebastian (Humanitas, 1996), din ale carui rinduri reiese ca evenimentul al carui impact asupra lui Noica a fost rascolitor a fost jertfa lui Mota si Marin din 13 ianuarie 1937 de la Majadahonda.

O data cu acest sacrificiu, Noica, ca de altminteri atitia intelectuali romani, a intuit cit paroxism presupune o jertfa facuta in numele unui ideal pentru al carui triumf lupti pina la capat.

In fata mortii asumate cu buna-stiinta, orice declamatie retorica si orice subtilitate teoretica se dovedesc simple zorzoane efemere: ramine doar gestul ca atare, un gest care te dezarmeaza si totodata te cutremura. Acesta a fost momentul crucial in urma caruia Noica a inceput sa se converteasca la credinta legionara.

A fost vorba, asadar, de genul de simpatie pe care o capeti in urma unei radicale rascoliri sufletesti. A fost momentul cind Noica a cunoscut exemplul viu a ceea ce inseamna sa ai un ideal si sa crezi in el cu totul.

Si daca Noica a ramas in tara pina la sfirsit, desi, incepind cu anii ’70, putea foarte bine sa emigreze, acest lucru a tinut intr-o anumita masura si de idealul nationalist pe care il descoperise in perioada interbelica, un ideal pentru care altii, inaintea lui, mersesera pina la capat.

Ambele carti pe care le-am pomenit dovedesc acelasi lucru: nu moartea lui Zelea-Codreanu a declansat convertirea lui Noica, ci convertirea incepuse cu mult inainte, mai precis cu doi ani mai devreme, si ea a culminat cu adeziunea oficiala la Miscare, in momentul aflarii asasinatului.

Nu exista nici o marturie potrivit careia Noica l-ar fi intilnit vreodata pe Corneliu Zelea-Codreanu sau ca ar fi fost vazut la Sediul Miscarii din Str. Gutenberg nr. 3, cum de altfel nu exista nici o insemnare care sa vorbeasca despre o eventuala participare a lui Noica la un cuib legionar sau la vreo tabara de munca legionara.

Noica nu a fost legionar incadrat intr-un cuib, ci a fost simpatizant legionar. Iar modul in care Noica si-a manifestat public apartenenta la Miscare a fost unul exclusiv gazetaresc, filozoful roman punindu-si condeiul in slujba Legiunii in doua prilejuri.

Mai intii, la 8 august 1940, in plina dictatura regala, Noica publica pe spezele proprii revista Adsum (titlu latinesc, cu intelesul explicit de „Sunt aici” si cu subintelesul de „Sunt de fata legionari, nu v-am parasit”), revista aparuta intr-un singur numar, ale carei articole, cu exceptia unuia singur, au fost toate scrise de Noica.

Exceptia este reprezentata de articolul intitulat Vai de voi…, semnat „Mircea. K.”, care a fost scris de varul primar al lui Noica, Mircea Casassovici, la rindul lui legionar incadrat. Revista aceasta, neavind parte de o difuzare oficiala, a fost impartita de Noica, din mina in mina, cunostintelor si prietenilor.

In al doilea rind, in perioada septembrie-octombrie 1940, cind Romania, stat national legionar, era guvernata de conducerea bicefala Antonescu–Sima, Noica a fost redactorul-sef al oficiosului legionar Buna Vestire, unde a publicat 20 de articole cu continut legionar. In Era libertatii, vol.

I, Horia Sima scrie: „La reaparitia ziarului «Buna Vestire» in 1940, multi din vechii colaboratori nu mai erau in viata. Au pierit asasinati la 21 Septembrie 1939 din ordinul Regelui Carol, Mihail Polihroniade, Valeriu Cardu, Alexandru Cristian Tell, Virgil Radulescu, Nicolae Totu si Banica Dobre. Componenta noii redactii a fost urmatoarea: Director: Grigore Manoilescu, fratele profesorului.

Prim-redactor: Constantin Noica. Secretar de redactie: Valeriu Olaniuc. […] Dupa aparitia articolului lui Grigore Manoilescu, «Cu manusi», ziarul a fost suspendat o saptamana din ordinul Generalului Antonescu si la reaparitie a luat directia lui Alexandru Constant, care era si Ministrul Propagandei.

O data cu Grigore Manoilescu, a parasit redactia si Constantin Noica, fiind inlocuit cu Horia Stamatu”.

In consecinta, in noiembrie 1940, Noica pleaca in Germania, insotindu-l pe fostul sau director, Grigore Manoilescu – care fusese numit atasat cultural la Ambasada Romana din Berlin – si lucreaza ca referent de specialitate la Institutul German-Roman din Berlin.

Va sta la Berlin pina in mai 1940, cind se va intoarce in tara si isi va sustine la Universitatea din Bucuresti doctoratul cu teza Schita pentru istoria lui Cum e cu putinta ceva nou.

In timpul dictaturii antonesciene, Noica, in semn de solidaritate cu legionarii care fusesera trimisi pe front, se prezinta ca voluntar spre a se inrola in Armata Romana, insa este repede respins, fiind declarat inapt pentru razboi din cauza renalectomiei unilaterale (extirparea chirurgicala a unui rinichi) pe care o suferise in 1935, in urma imbolnavirii de tuberculoza renala.

Din acest moment, dimensiunea legionara a persoanei lui Constantin Noica se va estompa, filozoful incheind parca un legamint al tacerii in aceasta privinta: nu va mai vorbi si nu va mai scrie despre Legiune, concentrindu-se exclusiv asupra cartilor sale de filozofie. Si tot din acest moment nu se mai poate vorbi de legionarul Noica fara riscul de a-i exagera si chiar de a-i denatura viata.

Cu alte cuvinte, din ceea ce fusese Noica in perioada interbelica nu a mai ramas, dupa razboi, decit filozoful si carturarul. In schimb, propria latura legionara Noica si-a reprimat-o si si-a inabusit-o pina la stergere completa. Asadar, chiar daca Noica nu s-a dezis public de Legiune, el s-a indepartat de atitudinea si viziunea unui legionar propriu-zis.

Pesemne ca va ramine un mister felul in care Noica, in clipele lui de singuratate, isi privea propriul trecut, nimeni nestiind daca, in sinea lui, mai rezona cu convingerile interbelice, sau daca, tot in sinea lui, le privea ca pe niste excese inerente dintr-o epoca de irepetabila incadescenta colectiva.

Cert este ca cei care l-au cunoscut dupa 1944 stiu ca filozoful ocolea cu incapatinare discutiile si chiar intilnirile ce ar fi putut sa aiba legatura cu acest episod biografic.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, intrucit facuse parte dintr-o familie de aristocrati ce posedasera proprietati intinse de pamint in judetul Teleorman, lui Noica i se va confisca averea si, intre 1948 si 1958, va avea domiciliu fortat la Cimpulung-Muscel, pentru ca apoi, intre 1958 si 1964 sa fie detinut politic la Malmaison, Jilava, Vacaresti, Aiud si Pitesti.

Pe foaia matricola a detinutuluilui Noica de la inchisoarea Jilava, in dreptul rubricii privitoare la apartenenta politica, sta scris: „legionar”.

Filozofia lui Noica este in principal o teorie despre intreaga existenta a lumii (ontologie), dar o teorie in care, oricit te-ai stradui, nu gasesti puncte comune cu spiritul si doctrina Miscarii Legionare. Singura latura a filozofiei lui Noica care te poate duce cu gindul la o apropiere doctrinara de nationalismul interbelic este cea dedicata spiritualitatii romanesti.

Astazi, cartile pe care Noica le-a scris cu privire la specificul romanesc reprezinta tintele de predilectie asupra carora denigratorii filozofului isi indreapta cu precadere atentia, cu intentia de a-l compromite si de a arata ca Noica, fiind un mare nationalist, nu putea fi decit un filozof de rang inferior.

In realitate, Noica, cel putin pentru cultura romana, este un filozof peste care nu se poate trece. Noica a cautat cu incapatinare o forma de filozofie in care limba romana si spiritul romanesc sa reprezinte nu doar o trasatura locala si izolata a unui popor printre alte popoare, ci o dimensiune indispensabila a intregii culturi universale.

Si cautarea aceasta a realizat-o chiar cu pretul jertfirii, in unele locuri, a valabilitatii si coerentei ontologiei sale. Caci, in fond, asta a vrut Noica: sa gaseasca in fibra romanului acele virtuti de spirit care, reprezentind atuul nostru intr-o necrutatoare selectie a valorilor, sa ne dea putinta de a supravietui cultural mai departe.