Richter in Zambaccian (de Traian Ungureanu)

Oligarhia e singura ocupatie fixa a clasei politice romanesti. Si cea mai veche. E nepoliticos, dar trebuie spus, dupa o scurta repriza de libertate, incheiata festiv, in decembrie 1918, la Alba-Iulia, clasa politica romaneasca s-a intors la instinct.

In mai putin de 10 ani, Romania gemea sub o oligarhie zdravana care a distrus sistemul politic, a derapat in dictatura si a creat, in scurt timp, nenumarate functii si pensii grase la Institutul de Istorie a Partidului de pe linga C.C. al PCR. Pofta vine mincind inaintasii.

Comunistii au depus in arhive subpamintene elita politica anterioara si s-au transformat, la rindul lor, intr-o oligarhie usor ciudata. Ea a propus, pentru prima oara, o relatie de schimb, furnizam ideologie dogmatica, incasam restul, atit la nivelul solului, cit si al subsolului.

Povestea s-a terminat nepermis de tirziu, a costat 50 de ani irositi si a lasat in urma ceva inca mai nepermis, o oligarhie.

S-a vorbit despre aparitia unei oligarhii postcomuniste inca de la inceputul anilor ’90, adica de mult, in vremuri de mare devalmasie conceptuala si politica. Intre timp, lucrurile s-au limpezit. Diferenta e ca acum stim, pozitiv, ca avem o oligarhie matura si temerara.

De unde am aflat? Din evenimentele politice admise sau interzise in ultimele 12 luni de o instanta care a lucrat metodic, rapid si precis. Aceasta instanta mobila si inteligenta nu are partid, desi dispune de nenumarate sedii superbe si nu lasa urme, desi are calcatura grea.

In ultimele 12 luni, ea a facut nevazute alegerile anticipate, a supus presa unei clisme care a lasat fara continut retele de televiziune si presa scrisa, a redactat deciziile Curtii Constitutionale, a fugarit calomnios o doamna care pleaca in fiecare dimineata la Ministerul Justitiei cu gindul ca e ministrul unei ei, nu al unei institutii si a aruncat cu voturi de gainat in DNA.

Pentru toate acestea, autorii s-au rasplatit acordindu-si pensiile dupa care tinjeau pasii otomani detasati in Valahia. Aceasta e noua oligarhie si acesta e palmaresul ei. Nu e putin. In 12 luni, zvonurile despre maturizarea oligarhiei romane au devenit fapt. Avem, adica, o institutie noua, iar ea are economia, parlamentul, ceva justitie, destula presa si si-ar dori tot statul.

E inutil sa ne plingem. Viciile istorice se platesc pina la ultimul leu vechi si pina la cel mai nou credit UE. Nu asta e problema. Cu adevarat interesant e altceva. Doua intrebari. Prima, e buna la ceva oligarhia romana? Caci nu toate oligarhiile sint un rau absolut si nu toate inhaitarile se incheie cu moartea caprioarei.

Exista un exemplu, citat pina la ultimul etaj de zgirie-nori, capitalismul salbatic american de pe la 1900. Asa e. America a crescut industrial pe spezele unei oligarhii carnivore. Cu o precizare esentiala, Ford a construit masini, Carnegie a facut otelarii, Rockefeller a ridicat rafinarii, dar nici unul nu a facut afaceri, rezemindu-se pe bugetul de stat.

Vestul salbatic incepea acolo unde se termina statul. Situatia noii oligarhii romane e complet diferita. Ea s-a nascut, a facut avere si a devenit putere politica, numai si numai in calitate de plosnita de stat.

Fara scurgerile de la buget, fara comenzile de stat si fara scutirile speciale, strecurate in hotariri de guvern obscure, actualele vedete ale oligarhiei ar fi ramas, in continuare, contabili de provincie, vinzatori de covrigi, militieni sau rindasi inghesuiti in metrou. Si ar fi votat, bineinteles, tot cu social-democratii.

Pe scurt, oligarhia romana paraziteaza si a transformat aceasta ocupatie inteligenta foc intr-o arta lacoma. Asta ii e singura contributie. Ceea ce inseamna, simplu, ca avem o oligarhie neproductiva si ca ea nu e buna de nimic (in afara de nesimtirea care ii da ghes sa se compare cu capitalismul american).

A doua intrebare, de ce a scos oligarhia capul, din transeele ei cu termopane de lux, tocmai acum? De ce a devenit, dintr-o data, atit de vizibila, transpartinica si vioaie la vot? Explicatia e ca asistam la o miscare fortata de reaparitia justitiei. Am spus reaparitia, nu victoria. Insa si atit e suficient.

Sistemul politic capturat de oligarhie se afla in mina unei clase fara merit productiv, dar penala, din orice unghi de filmare. Prin urmare, cea mai mica schimbare de cadru echivaleaza cu o despuiere fatala.

Atelajul juridic pus in miscare de presedintele Basescu e rudimentar si infestat, insa instalatia s-a urnit si asta inseamna ca, de fiecare data cind urca in Zambaccian, Nastase are senzatia ca umbla pe scara Richter.