Ziua Cartitei (de Ioana Lupea)

O Romanie repetabila la infinit

Ziua Cartitei este doar o comedie romantica transmisa, ce ironie, in mod repetat de posturile de televiziune romanesti, o poveste de dragoste neimplinita, prinsa in capcana unei zile reeditate la infinit si o trimitere inconsistenta la simbolul sarpelui care-si inghite coada, la ciclicitate.

Multi dintre cei care au vazut filmuletul au, pesemne, din ce in ce mai acut sentimentul ca traiesc in realitatea romaneasca, asa cum o ordoneaza televizorul, o zi a cartitei, aceleasi personaje, aceleasi conflicte, aceleasi cuvinte, aceleasi intrebari, aceleasi solutii.

Spre deosebire de fictiunea cu pricina insa, nimeni nu pare sa fie constient si, in consecinta, nu-si poate asuma efortul de a sparge cercul, de a face diferenta si de a crea un sens. Or, daca exista – aceasta este varianta probabila – sunt expulzati in afara scenei-ecran, ca anomalii.

Nu mai devreme de ieri, viata publica romaneasca parea o repovestire a altor mii din trecutul recent.

Un Vanghelie amoral si semianalfabet jubileaza interimar peste PSD Bucuresti, un conflict intre palatele Cotroceni si Victoria pe refrenul „oglinjoara, oglinjoara, cine-i cel mai puternic din tara?”, o mana de analisti discutand aprins despre controlul serviciilor secrete asupra vietii politice si despre agentii acoperiti nocivi nemuritori ai fostei politii politice, oameni, situatii, cuvinte intr-o masinarie infernala care nu produce decat deceptie si neputinta.

Marian Vanghelie, tratat drept revelatia sezonului, este doar un Mischie mai slab, la fel de „bun organizator” si de „remarcabil” ca si fostul presedinte al Consiliului Judetean Gorj.

Gigi Becali, un alt nou excitant al spatiului public, este o copie a lui Pavel Corut, cu diferenta ca personajul din urma nu era patron de echipa de fotbal, ci un scriitoras mesianic conspirationist care n-a fost sunat de Dumnezeu pe mobil, inca.

Chiar daca Traian Basescu nu seamana cu Ion Iliescu, premierul Calin Popescu-Tariceanu aduce cu Adrian Nastase confruntat cu mania prezidentiala, urmarit de sfarsitul lui Radu Vasile, premierul tragicomic. Iar Traian Basescu se izbeste masochist de ambiguitatile si limitele Constitutiei, asa cum li s-a intamplat si predecesorilor sai.

Spaima ca structurile de informatii fac si desfac politica damboviteana, ca intervin perfid in viata noastra privata, ca societatea noastra este tinuta in captivitate de comunisti si securisti au un numitor comun.

Acelasi din fiecare zi a ultimilor 16 ani, incapacitatea de a ne exorciza sau trata prin legi demonii trecutului, cei care ne tin prizonieri in cuplul tortionar-victima, cazul „Lazea” fiind dovada teribila ca traim o zi a cartitei.

O perioada in care gandesti, inevitabil, ca nici noul CNSAS, nici institutele create in oglinda de presedintie si de guvern pentru studierea comunismului, nici legea lustratiei nu pot impiedica destinul de a o lua de la capat, asa cum s-a intamplat de fiecare data cand subiectul a ajuns in dezbatere.

Parca si lupta anticoruptie se duce dupa un scenariu scris undeva pe un sul: procurorii trimit dosarele in instanta, judecatorii le resping ca nefundamentate.

Dar avem ce sa-i contrapunem intr-adevar?, intreba un filosof inca necunoscut. Schimbarea puterii nu mai este o garantie ca viata publica romaneasca poate iesi din ziua cartitei si nici nu ne putem astepta ca televiziunea, cea care face jocurile in acest camp, sa-si schimbe regulile. Unii au ales sa intoarca privirea, altii mai incearca inca sa dea sens acestei istorii repetabile la infinit.