Autobuzul spre Brazilia (de Razvan Exarhu)

Maimutele sunt, la urma urmei, niste oameni care nu s-au miscat mai cu talent cand era cazul. Sau care nu au avut noroc. De altfel, o buna parte a istoriei noastre este pusa sub semnul unui preasfintit nenoroc intemeietor. Poate si din aceasta cauza sa fi ajuns sa fim priviti, nu numai la gramada, ca un fel de maimutele excentrice, care stiu sa spuna si hello, si fuck you. O chestie de pozitionare, cum se formuleaza in marketing.

Trec peste locurile comune ale subiectului: ceea ce stie lumea despre noi, obiceiul prost de a ne vorbi singuri de rau si reflexul de a cadea in admiratie in fata unui pasaport strain. De multe ori, in timpul unor conversatii cu cetateni ai tarilor civilizate, simt, foarte departe, in spatele privirii lor, acelasi tip de stupoare.

Ia uite la salbaticul asta, al dracului, ca vorbeste ca un om si chiar imi spune lucruri interesante! Daca ai un interlocutor de calitate, acest detaliu minor nu poate decat sa amuze.

Mai complicat e cu oligofrenii, dar sa nu uitam ca nicaieri nu e simplu cu ei. Partea luminoasa a lucrurilor este ca multe din aceste intalniri se incheie cu un raport inversat de forte. Evadarea dintr-un spatiu sufocat de reguli nu poate sa ramana fara urmari fascinante in haosul nostru bine intretinut.

In ciuda eforturilor disperate ale populatiei, sustinute de iresponsabilii care o conduc, o buna parte din farmecul si firescul spatiului nostru raman inca in picioare, gata sa seduca legiuni de expatriati decolorati, in cautare de viata. Daca acum zece ani te intalneai cu un elvetian, te pregateai ca pentru o intrevedere cu Duhul Sfant.

Acum te inarmezi ca pentru un priveghi turistic de afaceri sau si mai rau. Acum zece ani un occidental pregatea o banana sau o pereche de catuse pentru intalnirea cu un roman. Astazi, se imbraca frumos si cauta stimuli care sa-l faca sa se simta cat de cat om. Acest avantaj al unui paradis inca necucerit de roboti nu stim sa-l pretuim si nici sa-l dezvoltam.

Tampitii cumpara aer din Paris imbuteliat, iar noi suntem la fel de entuziasti sa-l poluam bine pe al nostru, pana la nivelul tarilor civilizate.

Tot acum zece ani, moldovenii de peste Prut erau perceputi ca un pericol absolut pentru precaritatea noastra, ca un nor de lacuste, ca o molima de saracie, ca un cantec trist de al carui accent toata lumea se simtea obligata sa rada. Acum se arata ca niste oameni insuportabil de vii care traiesc intr-o lume irezistibil de interesanta.

As da toata Elvetia pe doi moldoveni oricand si cred ca sunt suficient de multi printre voi care ar face acelasi lucru. Si e cumva ingrijorator ca, atunci cand vrem sa indicam directia in care se afla un anumit tip de candoare, de naturalete, senzatii tari si frumusete, aratam sovaitor spre estul nostru.

Sloganele din jurul nostru vorbesc obositor de des despre diferenta, dar in fapte doar asemanarea face diferenta.

Diferenta nu mai poate face, de fapt, diferenta. Iar un joc de cuvinte e suficient pentru a descrie ceva greu de descris. In ultima seara a primei mele calatorii la Praga, stateam si fumam pipa pe podul Karol.

Ploua marunt, eram fericit ca descoperisem o parte din orasul secret pe care-l desenasem la capatul lecturilor si ascultam doi muzicanti, violonist si chitarist, care cantau impecabil piese romantice si preclasice. In jurul meu si mai departe stateau asezati sau distrusi sau imbratisati foarte multi tineri fumatori.

A aparut o tipa, care s-a prezentat ca fiind jurnalista din Brazilia. Spunea ca scrie un reportaj despre oamenii care stau in fiecare zi pe podul Karol si pierd timpul intr-un chip foarte plastic. Nu mai stiu ce i-am raspuns, a plecat sa vorbeasca si cu muzicantii, apoi s-a intors si m-a invitat la o cafea, impreuna cu prietenul ei fotograf si cu cei doi artisti.

Am descoperit ca erau moldoveni, fugariti de politie, pasari de noapte. Brazilienii stateau prost cu limbile straine, la fel si fratii nostri.

Am incercat sa le intermediez dialogul si am observat o dezvoltare rapida a interesului lor pentru Brazilia. Probabil ca isi faceau cu multa speranta si duiosie planuri pentru o viata mai buna. Dupa intrebarea cruciala pe care am tradus-o, desi simteam ca nu va fi bine, brazilienii au fugit intr-un minut, platind in fuga consumatia.

Intrebarea pentru care ii admir si acum pe cei doi muzicanti era foarte serioasa si ne priveste pe toti. Daca luam autobuzul, in cat timp ajungem in Brazilia?