Ratiunea natiunilor (de Teodor Baconsky)

Scriam recent ca Europa e „condamnata“ sa-si delimiteze granitele naturale. Dar care sint acestea?

In noiembrie 1959, generalul De Gaulle evoca, la Strasbourg, o Europa unita „de la Atlantic pina la Urali“. Prin anii ’80, formula il atragea pe Gorbaciov, chiar daca implica despartirea (ipotetica) dintre partea europeana si cea asiatica a URSS. Viziunea gaullista s-a realizat partial in postcomunism prin acceptarea in UE a fostilor sateliti din blocul sovietic.

Si totusi, chestiunea frontierelor externe ale UE capata de-abia acum o nota dramatica. Nu e vorba numai despre (in)oportunitatea de a „primi“ Turcia, adica de a completa cu 70 de milioane cele 17 milioane de musulmani deja prezenti pe continentul nostru. Problema de fond priveste relatia europenilor cu globalizarea.

Daca extinderea continua (in numele pietei), atunci Europa isi reneaga definitiv valorile traditionale si accepta neoliberalismul american ca personalitate de imprumut. Daca, dimpotriva, extinderea e stopata, atunci exista riscul transformarii UE intr-un competitor economic slab, care isi apara „modelul social“, desi nu-l mai poate sustine pe termen lung.

Factorul care ar putea scoate Europa dintr-o asemenea alternativa e legat de ceea ce John Ralston Saul numea, intr-o carte din 2005, „The Collapse of Globalism and the Reinvention of the World“.

Autorul sustine ca „globalizarea“ – ca ideologie difuzata prin revolutia tehnologica – nu a generat „prosperitate rapida pentru toti“ si nu va beneficia, prin urmare, de viitorul profetizat la inceputul anilor ’90.

Ceea ce parea sa anticipeze „imperiul mondial“ (bazat pe telecomunicatii, unificarea pietelor bursiere si malaxarea identitatilor locale) a capotat, din simplul motiv ca premisele sale s-au dovedit inaplicabile.

Lumea secolului XXI primeste astfel sansa de a se „reinventa“ intr-un context geopolitic multipolar si la adapostul unor fluxuri economice regularizate (inclusiv prin protectionism).

Diagnosticul lui Ralston Saul e un altfel de a sustine ca „Occidentul“ va fi nevoit sa reabiliteze principiul autodeterminarii natiunilor, renuntind totodata la utopia „exportului democratic“.

Un soi de wilsonism abreviat, pe care vechile state membre (inspirate de „efectul Sarkozy“) si „nou-venitii“ (calauziti de Polonia) l-au afisat fara complexe cu prilejul celor mai recente Consilii Europene.

In prezent, UE dispune de o birocratie opulenta, de un buget consistent si de o dezbatere interna civilizata prin negocieri. Nu a trecut insa, la nivel comunitar, prin emotia fondatoare a unei veritabile „Declaratii de Independenta“.

Respingerea Tratatului Constitutional in Franta si Olanda si optiunea tarilor central-europene de a trimite trupe in Irak – ca si cum ar fi dorit sa-si probeze emanciparea fata de istorica dominatie exercitata de Rusia, Germania sau Austria – sint doar primele masuri din marsul funebru al federalismului.

Ne ramine sa construim „Europa Natiunilor“, in care vad singurul mod realist de a continua ce am inceput, mai ales in urmatorii ani, cind o noua administratie democrata va oficializa defensiva americana, in vreme ce mantra „globalizarii“ isi va pierde treptat puterea de fascinatie.