Sari direct la conținut

„Și atunci zâmbești și cu fiecare zâmbet mi se pare că păcălesc din nou oamenii”. O artistă din România povestește cum poate depresia să ne schimbe gândirea

HotNews.ro
Actrița Mela Mihai. Foto: Julia Dragosits, Foto: Editura Humanitas
Actrița Mela Mihai. Foto: Julia Dragosits, Foto: Editura Humanitas

Actrița Mihaela (Mela) Mihai, de la Teatrul Naţional Târgu-Mureş, s-a confruntat cu depresia în 2016, după ce a fost diagnosticată cu limfom non-Hodgkin, o formă de cancer a sângelui. Experiența ei se regăsește în volumul colectiv intitulat „Cartea Depresiilor. 24 de confesiuni despre tristețe, teamă, disperare și alți demoni”, coordonat de scriitorul Marius Chivu și publicat de editura Humanitas.

Să scrii despre depresie nu este un lucru ușor, explică autorul și criticul literar Marius Chivu în prefața volumului pe care l-a coordonat: „Nu toți cei care s-au angajat să scrie au și reușit să ducă efortul la capăt. Pe drumul confesiunii, care urma să le expună public coșmarurile, unii s-au răzgândit ori au descoperit că întâmpină dificultăți în a găsi limbajul propriei suferințe”.

Într-un dialog cu HotNews.ro, Marius Chivu a explicat cum s-a născut ideea de a publica acest volum și ce poate însemna el pentru cititori:

„Poate vor găsi în aceste confesiuni inspirație pentru voință, curaj și speranță și, astfel, nu se vor mai simți singuri”. Volumul are și un scop caritabil: toate veniturile realizate din vânzări vor fi donate Asociației Addictless din Suceava, care oferă gratuit ședințe de terapie copiilor ai căror părinți se luptă cu o adicție (alcool, droguri, jocuri de noroc).

Cine sunt artiștii care și-au povestit episoadele de depresie

În final, 24 de actori, regizori, muzicieni, pictori, scenariști, comedianți și oameni de televiziune au povestit cum se simte depresia: ce chip are, cum a apărut în viața lor și, mai ales, cum au reușit să-i facă față.

În „Cartea Depresiilor” au mai semnat Dan Byron, Nicolae Comănescu, Suzana Dan, Dana Deac, Mihai Dobre, Aida Economu, Alexandra Furnea, Andrea Gavriliu, Oana Giurgiu, Iulia Lumânare, Răzvan Mazilu, Cosmin „Micutzu“ Nedelcu, Katia Pascariu, Lia Perjovschi, Andreea Raicu, Iulia Rugină, Ada Solomon, Alexandru N. Stermin, Cătălin Ștefănescu, Istvan Teglas, Ștefan Teișanu, Roman Tolici și Luiza Zan.

„Să scrie oameni care de obicei se exprimă cu alte mijloace”

Ideea acestui volum i-a venit lui Marius Chivu odată cu colaborarea cu Romanian Mental Health Film Festival, de la Iași.

„Inițial m-am gândit doar la actori și regizori, după care, în mod firesc, am cuprins și restul de artiști (coregrafi, pictori, muzicieni), dar nu și scriitori, considerând că ei sunt prea obișnuiți cu scrisul. Mi s-a părut mai interesant să scrie artiștii care, de obicei, se exprimă cu alte mijloace”, spune el.

„M-am gândit că poate nu toată lumea îi vede pe artiștii, care se bucură de recunoaștere și expunere, ca pe niște oameni care se regăsesc și ei în imposibilitatea de a-și stăpâni corpul, inima și mintea”, a mai spus scriitorul.

Ce pot învăța cititorii din mărturiile artiștilor

Scopul acestui mănunchi de confesiuni, mai explică Marius Chivu, este „de a conștientiza amploarea și diversitatea suferințelor lăuntrice și, totodată, să înlăture sau măcar să slăbească în jurul nostru povara stigmatului bolii mintale, o boală neînțeleasă, privită deseori cu suspiciune și prejudecăți”.

„Cred că în exercițiile de umilință, onestitate și generozitate ale celor din carte există cel puțin câte o experiență pe măsura, înțelegerea și consolarea fiecărui cititor în parte. Sunt absolut convins că cititorii vor găsi confesiuni cu care se vor identifica, cu care vor rezona și poate, datorită acestui volum, mai mulți oameni se vor asculta și se vor observa pe sine, își vor percepe mai bine sentimentele și se vor gândi mai temeinic la ele. Poate vor găsi în aceste confesiuni inspirație pentru voință, curaj și speranță și, astfel, nu se vor mai simți singuri”, a adăugat Marius Chivu, în dialogul cu HotNews.ro.

Veniturile din vânzări, donate unei asociații pentru copiii care au părinți cu adicții

„Cartea Depresiilor” are și un scop caritabil, subliniază coordonatorul volumului. Toate veniturile realizate din vânzări vor fi donate Asociației Addictless din Suceava, care oferă gratuit ședințe de terapie copiilor ai căror părinți se luptă cu o adicție (alcool, droguri, jocuri de noroc).

Sperăm ca prin gestul nostru măcar câțiva copii, care acum au parte de copilării dificile, să devină niște adulți cu vieți normale. De aceea, îmi place să spun că cei interesați de «Cartea depresiilor» nu cumpără doar o carte, ci fac o donație în sprijinul acestor copii, o donație în schimbul căreia primesc o carte”, a explicat Marius Chivu.

Fragment din confesiunea unei actrițe care s-a luptat cu depresia după un diagnostic teribil

Acum în vârstă de 43 de ani, Mihaela (Mela) Mihai, actriță la Teatrul Naţional Târgu-Mureş, a primit, în 2016, când avea 36 de ani, o lovitură groaznică: a fost diagnosticată cu limfom non-Hodgkin, o formă de cancer a sângelui.

Ea povestește în carte cum a luptat pe ambele fronturi. Citiți mai jos un fragment din mărturia sa:

„Acum, după 20 de ani, i-am dezamăgit iar pe toți, am o tumoră mare în piept. Chirurgul mă ceartă că nu am venit mai devreme. Ce am așteptat atâta? Aud iar cuvântul așteptare. Mă îngrijorează iar că nu o să pot fi sănătoasă la timp, la timp să urc munții, să trăiesc viața în afara zidurilor astea modulare din spital, în afara pereților înalți ai teatrului, în afara cortinei de fier, în afara zidului cu crucea Caraiman.

Da, pentru că sunt un om nasol și am crezut că e normal să ai dureri în piept când ții acolo toate minciunile și secretele urâte ca oamenii să te accepte totuși. Și atunci zâmbești și cu fiecare zâmbet mi se pare că păcălesc din nou oamenii, că e un zâmbet de monstru. Pe coridor, în timp ce am aflat prima dată de tumoră, era o femeie cu un tricou alb pe care scrie mare: «La Realité n’existe pas!». Zâmbesc din nou, ea zâmbește trist. (…).

Da, pe Secția de hematologie am găsit un psihanalist. Are mult umor, îl cheamă Thomas Vanicek. I-am zis că merit cancerul, pentru că am făcut lucruri monstruoase. M-a condus pe coridor și m-a pus să privesc toți pacienții de pe secție; la finalul plimbării, m-a întrebat:

– Crezi că toți oamenii ăștia sunt monștri?

Vanicek zice că am o depresie și că trebuie să iau medicamente. M-am plimbat cu ele la mine vreo două luni, mi-era frică să le iau. Nu credeam că sufăr de depresie. Eu voiam să mă vindec și apoi să divorțez. Până la urmă, Vanicek mi-a zis că toate medicamentele au efecte secundare și că de ce nu contest și ce îmi recomandă alți medici? Dar mie îmi era frică, știam din România că pastilele date de psihiatri te fac dependent și te îngrașă. Râdem amândoi. Am 38 de kile. Am început să le iau și așa m-am oprit din plânsul ăla de sub zâmbet.

Acum plâng mai rar, zâmbesc la fel. De teamă să nu vadă oamenii ce simt.

Nu mai pot aștepta, mă dor spatele, pieptul și îmi vine să vomit. Încerc să zic ceva, dar frica mă face să îmi pierd și vocea. Zâmbesc. Îmi trece prin minte sfatul tuturor când afli un rezultat nefavorabil, de stagnare sau recidivă sau pur și simplu de amânare, și anume: «Be pacient!». «But I am!» îmi vine să strig din postura de pacient de atâția ani. Atunci când am aflat diagnosticul, am crezut că e cel mai de jos punct, dar de atunci am reușit să fiu, de mai multe ori, mult mai jos. E cu suișuri și coborâșuri, știu asta de mică, mi-a zis Măicu’. Și a avut dreptate. Așa am coborât și din Bucegi. Zâmbesc…

Zâmbetul de pe fața mea o face pe asistentă să mă întrebe dacă sunt bine. «Da», îi răspund. «Es geht mir gut.» Zâmbesc și mai tare. Până nu demult răspundeam: «Ich bin gut», adică «sunt bine». Ce bine e să te vindeci în altă limbă, în alt mediu. Mă întreb dacă în România o să mai fiu așa vindecată, oare ce-o să zică oamenii dacă o să mai iau antidepresive?

Acum când scriu, am deja o poreclă pentru anxietate. Petrică. De fiecare dată când apare, stau de vorbă cu Petrică și îl conving că sunt mai puternică decât el. Atunci nu-l aveam pe Petrică, aveam frica aia care îmi făcea inima să bată mai tare. Motiv pentru care asistenta a venit iar la mine și mi-a zis că domnul doctor o sã vină curând. Am zâmbit iar. Îmi amintesc că zâmbeam des”.

ARHIVĂ COMENTARII
INTERVIURILE HotNews.ro