Opinie: Moștenirea Marelui Maestru
După ce-a murit Marele Maestru am trecut, noi, toți cei care l-am cunoscut, printr-o… criză. Fiecare a reacționat în felul lui, dar niciunul n-a reacționat bine. Nu știu, chiar nu-i domeniul meu, dar îndrăznesc să mă pronunț: poate după asta se cunoaște un om mare. După golul pe care-l lasă-l urmă, adică. Nu știu, zic și eu.
Încerc să fiu cât mai scurt, ca să nu vă irosesc timpul. Marele Maestru a lăsat în urma lui ceva, nu ca păsările-n zbor, peștii-n apă și porcul în farfuria cu cartofi prăjiți. Marele Maestru ne-a lăsat exemplul lui personal – a trăi în libertate, în deplină libertate a conștiinței, că altfel murim regretnici – dar a mai lăsat ceva. O, cum să-i zic, învățătură. O teorie, o insistență de-a lui, pe care la vremea respectivă nu obișnuiam s-o luăm în seamă („E beat”). Ne spunea: „Mă, puiuților. Nu-i destul. Nu-i destul să vă străduiți cât puteți, fiecare pentru el. Chestia e să vă străduiți și pentru alții; care aveți copii, foarte bine, dar nici asta nu-i destul. Biologia e OK, e foarte bine să supraviețuiești prin urmași, e legea firii; dar nu-i destul. Oamenii, spre deosebire de alte gadini, pot mai mult de-atât. Să lăsați ceva în urma voastră, mă, puiuților. Să dați mai departe din prea-plinul vostru, fiecare din ce are. Să împărtășiți, mă, asta vreau să spun! Eu, unul, am ajuns la prea-plin, cumva prea repede și prea ușor în viața asta, și v-am luat pe lângă mine, să vă bucurați și voi, care cum a fost în stare. Nu v-am dat mult, că nici eu n-am saci cu aur, dar nu m-am calicit, și de la mine n-ați plecat flămânzi sau însetați; când veți da și voi de bine, să nu uitați asta, ce vă spun eu acum: împărțiți, împărtășiți, dați și la alții. Nu bani, mă, dați-i dracu’ de bani! Nu de bani vorbesc eu aicea. Dar fiecare dintre voi, dacă mi-am făcut eu bine treaba, va fi meșter cândva, bun la ceva, cel mai bun la ceva. Să vă creșteți și voi puiuții și puiuțele voastre. Că e păcat, mă. E păcat!”.
La timpul respectiv, eu n-am înțeles nimic. Mi s-a părut că Marele Maestru bătea câmpii: ce aș fi putut să dau eu și cui, dacă n-aveam nimic pe lumea asta? (Și atunci ca și acum – am închis paranteza). Dar altceva avea Marele Maestru în vedere: el când zicea „păcat”, înțelegea „irosire”. Voia să spună că orice om, chiar și derbedeii lui de puiuți, are ceva bun în el, și că acest ceva bun trebuie dat mai departe. Iar pentru asta, sigur, e nevoie de a-l găsi pe cel ce merită să primească.
Nu toți puiuții Marelui Maestru au meritat. Vreo trei s-au pierdut: droguri, alcoolism, jocuri de noroc. Unii au confirmat foarte repede: doamnele, în general („puiuțele”), iar alții au confirmat extrem de târziu (eu). Totuși, în general, aș zice că moștenirea Marelui Maestru este deja pe plus: mai mulți realizați decât ratați.
Am încercat și eu, cât m-a ajutat mintea, să nu fac de râs învățăturile Marelui Maestru, dar până anul ăsta nu mi-a ieșit nimic; recunosc cinstit. Atât s-a putut! –Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro