„Fiți îngăduitori cu medicii de la Urgențe! Noi nu am rezista ca angajați acolo nici o oră”
În ultimele două săptămâni am fost nevoită să ajung la camera de gardă a Spitalului Grigore Alexandrescu din București de două ori. Odată am fost în toiul nopții cu fiica mea cea mare, de 16 ani, iar a doua oară într-o după-amiază cu băiatul cel mic, de 10 ani.
De fiecare dată când am ajuns la camera de gardă am plecat de la premiza că voi sta acolo minimum trei ore. În trecut, s-a întâmplat să intrăm imediat, când am ajuns cu ambulanța sau când unul dintre copii a căzut de pe bicicletă și și-a spart nasul. Dar pentru alte simptome am așteptat de fiecare dată mult.
Când am ajuns cu fiică-mea la „Alexandrescu”, pe la 22.30, mi-am dat seama că nu va fi diferit nici de data asta. Ne-am pus cuminți la coada de la triaj și am așteptat ca singura doamnă care avea această sarcină să ajungă și la noi. Dacă ai trecut vreodată pe acolo sigur o știi: cu uniformă roșie, între două vârste, mică, plăpândă în aparență, învârtindu-se în continuu ca un titirez între stâlpul ce ține loc de masă și sala unde se face triajul efectiv.
Doamna în roșu de la UPU
În fața noastră erau copii mici, cu febră sau dureri de stomac, ba chiar a venit cu ambulanța de la trei județe depărtare și un băiat care a încercat scheme cu bicicleta până și-a spart capul. Plus un altul pe care îl durea capul de o săptămână și mama lui hotărâse să îl aducă joi noaptea la urgență. Doamna de la triaj nu judeca pe nimeni. Întreba simptomele, numele și prenumele copilului, CNP-ul, numele părinților și dacă am mai trecut pe la urgență. Invariabil toți răspundeau ”da”.
A venit și rândul nostru, ne-a luat datele și ne-a invitat să așteptăm în holul mare până când vom fi chemate. Știam că nu suntem o urgență de cod roșu, nici măcar galben. Dar deja fusesem la medicul de familie, făcusem teste rapide de gripă, COVID și streptococ, urmasem tratamentul dat de medic, iar lucrurile nu se îndreptau în direcția bună, ba chiar se înrăutățeau.
Între timp, coada de la triaj se făcea și mai mare, iar doamna în roșu alerga și mai abitir de colo-colo în speranța să îi înregistreze pe toți cât mai repede. În hol, părinții și copiii stăteau pe scaune, pe jos, pe-o targă, într-un scaun cu rotile. Unii plângeau, alții dansau. Adulții aveau priviri descumpănite și majoritatea șușoteau, revoltați că durează prea mult.
INTERVIURILE HotNews.ro