A ajuns agent imobiliar în România, țară în care a venit cu un copil în brațe și cu altul de mână. „Plătesc toate taxele” / Povestea Cristinei Shatrovska, refugiata care învățase româna de la școală, în Ucraina

Cristina Shatrovska, 36 de ani, a ajuns în România pe 27 iunie 2022, cu un copil de cinci ani și jumătate de mână și un bebeluș de o lună și jumătate în brațe. La două luni după sosire, a început să lucreze ca traducător la centrul pentru refugiați de la Romexpo, cu fetița în marsupiu. Patru ani mai târziu, este agent imobiliar, a depus dosarul pentru cetățenia română și spune că România a devenit casa ei.

Cristina Shatrovska a ajuns în România pe 27 iunie 2022 din Izmail, regiunea Odessa. Era speriată și povestește, în limba română, că nu spera ca viața să fie din nou bună cu ea.

Astăzi, la patru ani de la începutul războiului, spune că viața ei arată „mult mai așezată” decât în primele luni. „Am venit cu Matei, care avea cinci ani și jumătate, și cu Eleonora, care avea o lună și jumătate. În august, la două luni după ce am ajuns, am început să lucrez la Romexpo, la centrul pentru refugiați.”

Știa limba română și asta a ajutat-o

A întrebat dacă este nevoie de vorbitori de limba română. Cristina a învățat limba română la școală, în Ucraina. I s-a spus că da. Problema era că avea copilul în marsupiu. „M-au întrebat: ce faci cu copilul? Le-am zis: e cu mine. Dacă aveți nevoie, haideți să încercăm.”

A lucrat un an ca traducător, cu ambii copii lângă ea. Eleonora era în landou sau în marsupiu, în spatele birourilor. „A fost destul de dificil. Nu zic că a fost ușor. Dar ne-am descurcat. Am fost cu ei amândoi tot timpul.”

În mai 2023 s-a angajat la Salvați Copiii, tot ca traducător și îngrijitor pentru copii. A lucrat acolo aproximativ un an și câteva luni, până în decembrie 2024, când contractul s-a încheiat. „După aceea a fost un drum destul de greu. Am rămas fără job la început de an. Mi-am căutat singură de muncă.”

A lucrat ca bonă pentru bebeluși, prin intermediul unei platforme online. În paralel, a început să activeze ca agent imobiliar. În prezent este angajată cu contract într-o agenție imobiliară fondată de o ucraineancă în România.

Povestea ei a fost relatată pentru prima dată în decembrie 2022 de Republica, într-un articol semnat de Diana Marcu și Raluca Ion, care o descria drept „puterea unei mame cu un bebeluș în brațe și un copil de mână”. Atunci era la începutul vieții în România. Astăzi, Cristina vorbește despre ce s-a schimbat în acești ani, despre copiii care au crescut aici și despre planurile ei de a rămâne definitiv.

„Sunt angajată oficial, cu contract. Plătesc toate taxele către statul român. Sunt mândră că pot să-mi fac meseria bine. Lucrez cu români, cu polonezi, cu oricine are nevoie”, povestește Cristina. 

În timp, viața ei din România a început să capete stabilitate. Și-a făcut prieteni, are colegi și oameni apropiați. „Am și nași aici. M-am așezat. Nu mai e ca la început, când mi-era teamă și nu știam ce să fac.”

Copiii merg la școală 

Eleonora, fetița Cristinei, are acum trei ani și jumătate și merge la grădiniță. „E copilul care a crescut în România. A prins limba română din creșă și grădiniță”, povestește femeia.  Băiețelul, Matei, este în clasa a II-a. Când a ajuns în România, nu știa niciun cuvânt în română. „Nu înțelegea ce vor copiii de la el. Nu avea prieteni. Mi se rupea sufletul. Trebuia să merg cu el peste tot și să-i traduc.”

Astăzi, spune Cristina, situația este diferită și pentru cel mic: „Știe să citească, să scrie, știe tabla înmulțirii. Nu mai are probleme de comunicare.”

Spune că și pentru ea limba rămâne o provocare, deși ea a învățat româna la școală în Ucraina. „Uneori vreau să spun ceva, să-mi exprim gândurile, și nu reușesc. Limba română e destul de complicată. Pentru cineva care nu a învățat-o niciodată, e greu.”

„Mă simt în siguranță, mă simt ca acasă”

Întrebată dacă România a devenit acasă, răspunde fără ezitare: „Da. Mă simt ca acasă. Mă simt în siguranță. România e casa mea acum”. Mai mult, a depus dosarul pentru cetățenia română și a susținut deja examenul de limbă. „Urmează un drum greu până la buletinul românesc. Dar vreau să devin cetățean român cu acte în regulă.”

Spune că viitorul ei este în România. „Nu am sentimentul că vreau să plec. Nu mă simt în disconfort. Mă simt bine aici.”

Cristina spune că una dintre marile incertitudini pentru ucrainenii aflați sub protecție temporară în România este ce se va întâmpla după expirarea actualului cadru legal.

„Ce va fi după ce se termine permisul de ședere în 2027? Nu știm absolut nimic și suntem înspăimântați ce va fi după”, afirmă ea.

Spune că și-ar dori o procedură clară la nivel de stat, care să le permită celor care vor să rămână să o facă legal. „Nu avem unde pleca. Nu vrem să plecăm. Aici e casa noastră, asta vrem să transmitem.”

„Au fost mai multe momente bune decât rele”

A întâlnit tot felul de oameni. A avut momente bune și rele. Mai multe bune.

Întrebată cum vede solidaritatea românilor după patru ani de război și dacă simte că s-a schimbat ceva față de primele luni, Cristina spune că experiența ei a fost, în mare parte, pozitivă. „Au fost momente diferite”, explică ea. „Dar au fost mai multe momente bune decât rele.”

Spune că a întâlnit mai ales oameni care au sprijinit-o. „Am întâlnit oameni primitori care m-au ajutat și mă ajută în continuare. Nu mă refer la bani, la partea financiară. Mă refer la partea omenească. E foarte important să ai niște oameni care pot la timp să te îndrume și să te ajute cu un sfat, cu orice. Să vorbească o vorbă bună.”

Cristina spune însă că au existat și episoade în care s-a simțit respinsă. „Mi-au zis să plec acasă, că nu trebuie să fiu aici. Au fost chestii legate de rasism, față de mine și de copii.”

Spune însă că astfel de situații au fost mai puține decât cele în care a fost sprijinită și că  experiența din România a ajutat-o să devină mai puternică. „M-a învățat să pot să rezolv orice situație, indiferent cât de grea e.”

„Sunt recunoscătoare că în România am învățat multe lucruri”

Cristina spune că în România și-a construit o viață stabilă și că este recunoscătoare pentru sprijinul primit. „Sunt recunoscătoare că în România am învățat multe lucruri”, afirmă ea. Spune că aici a învățat să fie mai puternică și să gestioneze situații dificile. „Nu aș dori nimănui să ajungă în situația de a-și pune viața într-o valiză și de a pleca, cu copiii și documentele, oriunde îl duc ochii.”

Vorbind despre războiul din Ucraina și despre felul în care este perceput din afara țării, Cristina spune că realitatea de acolo rămâne prezentă și concretă pentru cei care au plecat. „Lupta care se duce acum e absolut reală. Dronele sunt în toate părțile țării, absolut chiar și la mine în sat. Oamenii nu vor să cedeze nimic, pentru că acolo e casa lor.”

Cristina spune că sprijinul pentru ucraineni rămâne necesar, inclusiv pentru cei care au decis să rămână în România. Precizează că nu se referă doar la ajutor financiar. „Sunt multe chestii care trebuie ajutate, la nivel de stat, la nivel de lege, la nivel de acte.”

Ea explică faptul că integrarea presupune timp și efort, mai ales pentru cei care nu cunosc limba. „Nu e foarte ușor să înveți o limbă de la zero. Și nici nu avem unde pleca. Nu vrem să plecăm. Aici e casa noastră. Copiii, în primul rând, trebuie să trăiască o viață normală.”