Acordarea doctoratului „pe puncte” şi o analiză succintă a problemelor create de învăţământul din România (ianuarie 1955)
Un duet: educaţie şi medicină. Nu ştim care dintre aceste domenii de activitate trebuie să fie enumerat primul, aşa că vom menţine ordinea de mai sus dintr-un motiv subiectiv: timpul relativ limitat pe care îl avem la dispoziţie pentru analizarea şi punerea la dispoziţia publicului a câtorva documente inedite aflate în fosta arhivă a Comitetului Central al P.C.R. În acestea sunt descrise mai multe probleme majore cu care s-au confruntat, la un moment dat, politicienii comunişti din România şi soluţiile aplicate pentru înlăturarea deficienţelor constatate sau pentru a diminua pagubele.
Intenţia noastră este de a publica, în mod separat şi consecutiv, două materiale: unul despre educaţia din România la mijlocul anilor ’50, iar altul despre tehnica medicală care urma să fie fabricată în România, în a doua jumătate a anilor ’70 din secolul trecut şi eşecurile înregistrate atunci. Legătura dintre acestea este simplă: fără o educaţie adecvată nu se pot concepe, proiecta şi realiza produse de tehnică medicală şi nu numai atât.
În seara zilei de 20 iunie 2012, fostul prim-ministru Adrian Năstase a încercat să se sinucidă cu un pistol în propria casă din Bucureşti, înainte de a se preda poliţiei pentru a ispăşi o pedeapsă de doi ani de închisoare.
La prima vedere, această informaţie nu are o legătură cu subiectul nostru de astăzi: educaţia din România la mijlocul anilor ’50. De aceea, este necesar să menţionăm faptul că profesorul universitar Adrian Năstase a fost conducătorul ştiinţific al lui Victor-Viorel Ponta şi i-a promovat teza de doctorat – care, după mulţi ani de la susţinerea sa publică, s-a dovedit a fi un plagiat ordinar.
Prima informaţie asumată oficial, referitoare la plagiatul săvârşit de prim-ministrul Victor-Viorel Ponta (în perioada în care ocupa o funcţie de secretar de Stat în guvernul condus de Adrian Năstase), a fost publicată în revista „Nature”. La 18 iunie 2012, Quirin Schiermeier (corespondent german al publicaţiei americane, stabilit la München şi care se ocupa de subiecte privind politica şi ştiinţa din Germania, Uniunea Europeană, Europa de Est şi fosta Uniune Sovietică) a semnalat acel caz în articolul „Romanian prime minister accused of plagiarism”.
Două zile mai târziu, opinia publică era informată despre tentativa lui Adrian Năstase de a se sinucide. Acel act nu a avut probabil legătură cu regretele care trebuiau exprimate public de fostul prim-ministru pentru faptul că a promovat un discipol care, cu ajutorul plagiatului respectiv, a devenit doctor în ştiinţe şi l-a ridiculizat pe mentorul său în comunitatea ştiinţifică din care făcea parte.
O altă victimă, deloc inocentă, a prim-ministrului plagiator Victor-Viorel Ponta, în aceeaşi vară a anului 2012, a fost Liviu Nicolae Dragnea. Acesta a fost condamnat, la 22 aprilie 2016, la doi ani de închisoare cu suspendare pentru că a uzat de influenţa şi autoritatea sa în Partidul Social Democrat (condus, la acea vreme, de Victor-Viorel Ponta), îndemnând 74 de preşedinţi şi membri ai unor secţii de votare să comită fraude în cursul referendumului desfăşurat la 29 iulie 2012, pentru demiterea preşedintelui Traian Băsescu. Ulterior, Liviu Nicolae Dragnea a mai fost condamnat definitiv într-un alt proces şi, obligat de împrejurări, a renunţat la funcţia de preşedinte al Camerei Deputaţilor în favoarea statutului de deţinut de drept comun la penitenciarul Rahova.
Punctul care îi uneşte pe cei trei foşti preşedinţi ai Partidului Social Democrat este selecţia greşită a activiştilor şi a membrilor de partid. La întrebarea „Cine pe cine a înşelat, în relaţiile personale?”, răspunsul este evident. Ceea ce ne interesează însă în acest moment este îmbogăţirea analizei politice româneşti cu alte subiecte care provin din realitate. În acest sens, apelăm la cazurile cu care s-au confruntat liderii Partidului Comunist/Muncitoresc Român. Teoretic, asemenea descrieri au şansa să fie incluse în scenariile unor filme care se vor realiza la Hollywood, în scopul obţinerii unui premiu „Oscar” în anii viitori, deoarece îndeplinim criteriul „proletar” din regulile impuse în arta cinematografică de noii creatori de corectitudine politică: persoană de culoare, femeie, necreştin, proletar, membru al comunităţii LGBTQ+ sau persoană cu dizabilităţi. În plus, ignorarea, fie şi din greşeală, a ideilor promovate de sexo-marxişti şi ecologişti în analizele politice actuale (chiar dacă ne referim la perioada Războiului Rece) poate să fie considerată o adevărată blasfemie de către admiratorii adolescentei Greta Thunberg, un sex-simbol al activiştilor de tipul „Salvăm Planeta” şi al culorilor roşu şi verde – afişate consecutiv la semafoare şi folosite emblematic în România de comunişti şi de legionari, în secolul trecut.
Problemele privind selecţia activiştilor şi a membrilor de partid şi pregătirea acestora au existat încă de la începutul instaurării dictaturii proletariatului în România. Iosif Chişinevshi a menţionat câteva exemple la şedinţa din 29 ianuarie 1946 a Plenarei C.C. al P.C.R., în condiţiile în care liderii partidului încercau să impulsioneze activitatea de propagandă în întreaga ţară, în scopul câştigării alegerilor parlamentare care urmau să aibă loc în acel an:
„Tovarăşii au cerut material de popularizare, adică articole asupra diferitelor probleme. Comitetul Central, Biroul Politic au dat un ajutor efectiv şi educaţia politică centrală, de asemenea, editurii de partid pentru ca să poată să aprovizioneze partidul cu material necesar educaţiei fiecărui membru de partid şi educaţiei noastre. Noi ne mândrim că în această privinţă, în privinţa tipăririi, a editării operelor clasicilor marxism-leninismului, a lucrărilor conducătorilor partidului nostru, a materialului de propagandă, ocupăm un prim loc în Europa. Dar mi-e tare teamă că, în ceea ce priveşte difuzarea acestui material, ocupăm un ultim loc în Europa. Sunt cazuri nenumărate, şi atrag în special atenţia asupra acestei chestiuni în campania electorală, când materialul trimis zace luni de zile în dulapurile comitetelor regionale. Tovarăşii spun uneori când sunt întrebaţi de ce nu au achitat la timp banii la editură: „Ne-am plictisit. Nu există săptămână să nu ne bombardeze de la editură, şi e unul Grişa acolo, care mereu ne bombardează pe chestia banilor”.
Tovarăşii de la editură sunt oameni politici, pe ei îi preocupă difuzarea materialelor şi încasarea banilor ca să poată edita alt material de propagandă. Datorită acestor slăbiciuni ale regionalelor C.C. al Partidului s-au pierdut peste 100 milioane lei, care ar fi putut fi vărsaţi în editarea de zeci şi sute de alte broşuri. Şi în tipografiile noastre stau azi lucrări pe care n-am putut să le scoatem datorită faptului că tovarăşii nu s-au grăbit cu difuzarea şi achitarea materialelor trimise. Sunt, între noi fie vorba, cazuri când s-a vândut materialul, dar banii se cheltuiesc pentru alte chestiuni. E vorba doar de Comitetul Central şi suntem în familie, deci putem lua mai mult şi da mai puţin, aşa gândesc unii tovarăşi. N-aş fi vrut să ating tocmai exemplul acesta, pentru că e o regională bună şi care lucrează binişor în munca de educaţie politică, dar totuşi o ating tocmai pe ea, fiind o regională care lucrează bine. Aici şi tovarăşii din secretariatul politic vor afla unele lucruri care până acum m-am ferit oarecum să le spun (subl.n.)”.
O altă problemă gravă, care pornea de la selecţia activiştilor şi a membrilor de partid, a fost menţionată de Gheorghe Gheorghiu-Dej la reuniunea din 6 decembrie 1949 a Secretariatului C.C. al P.M.R., astfel:
„Una din cele mai grosolane greşeli pe care le-am făcut este aceea pe care tovarăşul [Alexandru] Moghioroş a adus-o în discuţie, şi anume felul cum am recrutat membrii de partid. Nu este vorba de a nu deschide porţile partidului. A fost just că s-au deschis porţile partidului? Da. Dar cum? Cine a venit în partid? Cum s-a procedat că am ajuns la întrecere? Au fost înscrişi oameni în partid care s-au dus să se înscrie pentru mălai etc. (subl.n.)”.
Şase luni mai târziu, un alt lider comunist, Constantin Pârvulescu, a afirmat că oamenii respectivi s-au înscris în Partidul Muncitoresc Român pentru a primi porumb şi gaz (lampant, probabil) de la autorităţile locale.
Cauzele care au generat situaţiile descrise sunt multiple, însă patru dintre acestea ies în mod clar în evidenţă din toate documentele studiate până în prezent: ocupaţia militară sovietică, nivelul foarte scăzut de trai al majorităţii cetăţenilor români, educaţia precară a lor şi lipsa de autoritate a politicienilor comunişti. În acel context extrem de dificil, Vasile Luca (ministru de Finanţe) nu a ezitat să declare, la reuniunea din 7 februarie 1949 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., faptul că „tovarăşul Vasilichi (ministrul Învăţământului Public – nota P. Opriş) are un liberalism cu totul nepermis, vede că am scos prea mulţi profesori din învăţământ dar nu vede că învăţământul este încă plin cu elemente duşmănoase (faţă de regimul politic comunist – nota P. Opriş) […] O altă problemă este aceea a reducerii numărului şcolilor maghiare pe motiv că sunt mai multe şcoli decât şcolile româneşti. În loc să creezi mai multe şcoli pentru populaţia românească (sic!), desfiinţezi şcoli maghiare, fără ştirea partidului. Noi nu putem aproba împingerea înapoi a culturii populaţiei maghiare pentru că ea a fost altă dată privilegiată (subl.n.)”.
O altă constatare a ministrului de Finanţe a fost dezvăluită public la şedinţa plenară din 15 mai 1950 a Comitetului Central al P.M.R., astfel: „Azi, după Codul nostru Penal, omul când fură e mai puţin pedepsit dacă ia din banul public decât dacă fură de la particular. Legea sabotajului nu este aplicată. Se dau pedepse împotriva legii; aşa s-a obişnuit justiţia să facă. Noi trebuie să apărăm serios patrimoniul public cu legea justiţiei (subl.n.)”.
Despre respectarea legii au amintit, după aproximativ cinci ani, atât Gheorghe Gheorghiu-Dej, cât şi Emil Bodnăraş, la şedinţa din 22 ianuarie 1955 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. Pe ordinea de zi a reuniunii s-au aflat, printre altele, două propuneri privind educaţia în România. Prima a avut ca scop facilitarea acordării rapide a titlului de doctor unor activişti ai P.M.R., fără a respecta legea învăţământului aflată în vigoare. A doua propunere avea ca obiectiv organizarea şcolilor profesionale de ucenici, a şcolilor tehnice şi a şcolilor medii tehnice de maiştri. Gh. Gheorghiu-Dej a explicat ce anume dorea să obţină: „Este vorba de a pune învăţământul tehnic pe teren, legat de întreprindere (subl.n.)”.
Deoarece în titlu am menţionat sintagma „pe puncte”, este necesar să explicăm acum sensul ei. Penuria de bunuri de strictă necesitate din a doua jumătate a anilor ’40 a determinat autorităţile comuniste de la Bucureşti să aprobe un plan general de distribuire a acestora cu ajutorul bonurilor „cu puncte”. Astfel, se permitea cumpărarea cu preţuri reduse a unor produse – practic, o subvenţionare directă realizată de statul român. În momentul achiziţiei se numărau punctele acumulate de cetăţeanul care solicita marfa respectivă. Aceasta putea să fie încălţăminte, îmbrăcăminte, stofă etc. Calitatea acelor produse era, în general, foarte scăzută, însă era de preferat să se utilizeze soluţia propusă de autorităţile comuniste pentru a economisi banii necesari achiziţionării de alte bunuri, de pe piaţa liberă, la preţuri nesubvenţionate.
O altă sintagmă care provine din epoca respectivă este „făcut la apelul bocancilor” şi are legătură cu armata română. După ce se dădea semnalul „Stingerea”, militarul stabilit pentru a face pază în cursul nopţii (planton) prelua de la sergentul de serviciu toţi bocancii militarilor care se odihneau într-o încăpere. Preluarea se făcea prin numărarea încălţămintei respective, bucată cu bucată. Sintagma are un sens peiorativ şi îi viza pe cetăţenii care au fost numiţi în diferite funcţii de conducere din armata română, pe criterii politice şi fără a se respecta evoluţia normală în cariera militară.
Utilizarea în titlu a sintagmei peiorative „pe puncte” se potriveşte cu sensul referatului pe care Leonte Răutu l-a semnat la 30 noiembrie 1954, la Secţia de Propagandă şi Agitaţie a C.C. al P.M.R. Pentru a obţine aprobarea conducerii superioare a partidului s-a invocat „nevoia urgentă de a avea cadre propagandistice cu titluri ştiinţifice (subl.n.)”. În acelaşi timp, Leonte Răutu, János Fazekaş, Mihai Dalea, Nicolae Ceauşescu şi Gheorghe Apostol au ignorat cu desăvârşire faptul că numeroşi membri ai elitei intelectuale româneşti din perioada interbelică, posesori de titluri ştiinţifice, erau deţinuţi în închisorile din România, din motive ideologice.
Drept urmare, la 8 decembrie 1954 s-a aprobat ca, pentru o serie de activişti din nomenclatura Partidului Muncitoresc Român, să se acorde facilităţi pentru obţinerea rapidă de către aceştia a titlurilor ştiinţifice pe care le doreau, deşi nu erau îndeplinite condiţiile din legea învăţământului – modificată la începutul anilor ’50 chiar de autorităţile comuniste de la Bucureşti. În acea lege, Comitetul pentru Învăţământul Superior a impus, printre altele, termenul de „candidat în ştiinţe”, în locul celui tradiţional, de „doctorand” (considerat „burghez”), conform modelului care exista în U.R.S.S.
În referatul întocmit la 30 noiembrie 1954, Secţia de Propagandă şi Agitaţie a C.C. al P.M.R. a solicitat aprobarea conducerii P.M.R. pentru „reducerea termenului de depunere a examenului minim de candidat [în ştiinţe] de la 2 ani la 1 an” pentru următorii propagandişti de partid:
– directorul Institutului de Relaţii Internaţionale, Adam Iacob;
– Tiberiu Petrescu, profesor la Institutul de Relaţii Internaţionale;
– Sara Suhaia, de la Editura de Stat pentru Literatură Politică;
– 11 lectori de la Şcoala superioară de ştiinţe sociale „Andrei A. Jdanov” (Elisabeta Sugar, Mircea Radian, Gheorghe Dolgu, Ion Vesa, Paraschiva Folticica, Ileana Mironescu, Ştefan Erdely, Nicolae Huscaru, Ladislau Simandan, Honorica Cazacu şi Alexandru Ianculescu);
– 10 lectori de la Şcoala superioară de partid „Ştefan Gheorghiu” (Nicolae Kovaci, Vasile Silea, Florian Balaure, Ladislau Redlinger, Ion Roşu, Eugen Godeanu, Teodor Iorgu, Gheorghe Paloş, Berman Falcon şi Petre Pruneanu);
– Radu Cernea, secretar regional;
– Gheorghe Badrus şi Petre Lucaci (doi activişti de partid care erau încadraţi chiar în Secţia de Propagandă şi Agitaţie, unde a fost întocmit referatul respectiv).
În acelaşi timp, Secţia de Propagandă şi Agitaţie a C.C. al P.M.R. a solicitat aprobarea pentru ca Leonte Tismăneanu, Paul Niculescu-Mizil, Grigore Cotovschi şi Constantin Borgeanu „să prezinte dizertaţia fără examenul minim de candidat”, etapa examenelor prevăzute în legea învăţământului urmând să fie ignorată.
Propunerile de încălcare, cu bună ştiinţă, a legii învăţământului nu s-au oprit la acel stadiu. În referatul respectiv s-a solicitat „să se aprobe următorilor tovarăşi să prezinte teza de doctorat fără a îndeplini cerinţele titlului de candidat în ştiinţe (subl.n.)”: Barbu Zaharescu, Ştefan Voicu, Mihai Frunză, Silviu Brucan şi Ion Rachmuth.
Spiritul care domină documentul întocmit la Secţia de Propagandă şi Agitaţie a C.C. al P.M.R. se regăseşte şi în protocolul şedinţei din 8 decembrie 1954 a Secretariatului C.C. al P.M.R. Cu acel prilej, Leonte Răutu a susţinut propunerile secţiei, iar Gheorghe Apostol (prim-secretar al C.C. al P.M.R.), Nicolae Ceauşescu şi Mihai Dalea (secretari ai C.C. al P.M.R.) le-au acceptat în întregime, astfel:
„4. Aprobă în principiu reducerea termenului de depunere a minimului de candidat de la 2 ani la 1 an pentru un grup de 27 tovarăşi care sunt lectori şi profesori la şcolile superioare de partid, urmând ca să se anexeze cererile scrise ale tovarăşilor respectivi.
5. Aprobă în principiu ca un număr de 5 tovarăşi să prezinte dizertaţia fără a da examen de minim de candidat, urmând a se supune nominal spre aprobare Biroului Politic.
6. Aprobă în principiu ca un număr de 5 tovarăşi să prezinte teza de doctorat fără a îndeplini cerinţele titlului de candidat în ştiinţe, urmând a se supune nominal spre aprobare Biroului Politic al C.C. al P.M.R. (subl.n.)”.
Deciziile care s-au adoptat la 8 decembrie 1954, privind eludarea participării de către anumiţi activişti de partid la examenele prevăzute în legea învăţământului pentru obţinerea statutului de candidat în ştiinţe, respectiv a titlului de doctor în ştiinţe, nu au fost acceptate la reuniunea din 22 ianuarie 1955 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. În protocolul acelei şedinţe s-a consemnat în felul următor: „Se respinge propunerea de a se acorda dreptul unor activişti de a se prezenta la examen de candidat în ştiinţe la doctorat, fără a se prezenta la examenele legale anterioare pentru obţinerea titlurilor solicitate. Aceşti activişti se vor prezenta la toate examenele prevăzute de lege.
Secretariatul C.C. al P.M.R. va lua măsuri de revizuire a listei acelor tovarăşi care au obţinut titluri de profesori, conferenţiari, asistenţi, şefi de lucrări, lectori, fără a avea studiile şi examenele prevăzute de lege şi va face propuneri în legătură cu aceasta (subl.n.)”.
Discuţiile de la reuniunea din 22 ianuarie 1955 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., privind modul de obţinere a titlului de doctor în ştiinţe de către diverşi activişti ai P.M.R., le prezentăm în documentul anexat. Este uşor de remarcat faptul că Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Emil Bodnăraş au formulat argumente pentru a respinge propunerile elaborate la Secţia de Propagandă şi Agitaţie. Gheorghe Apostol nu a îndrăznit să îl contrazică pe cel care i-a pus pe tavă funcţia şi l-a uns prim-secretar al C.C. al P.C.R. (după două zile de la executarea, în închisoarea de la Jilava, a liderului comunist Lucreţiu Pătrăşcanu – în noaptea de 16 spre 17 aprilie 1954, ora 03.00).
INTERVIURILE HotNews.ro