Adevărata problemă a fiscalității românești nu e gemul, ci incapacitatea noastră de a vorbi serios despre gem

Controversa iscată de afirmația președintelui ANAF, potrivit căreia „gemul pe care îl face în casă bunica este inclus în calculul GAP-ului de TVA”, a fost tratată aproape exclusiv prin grila ironiei. În loc să deschidă o discuție despre capacitatea instituțională a statului, ea a reactivat un reflex cultural, transformând autoritatea într-o caricatură și analiza într-un stereotip, scrie politologul Cristian Pîrvulescu, într-un text publicat astăzi de Hotnews.

În România, unde statul este simultan detestat și invocat, ridiculizarea instituțiilor a devenit un mecanism de exorcizare colectivă a neîncrederii. Dincolo de tonul anecdotic, reacția publică spune mai multe despre imaginarul social decât despre fiscalitate.

Ceea ce părea o gafă este, în fond, un simptom al decalajului cu care statul român se confruntă în fața inovației instituționale, pentru că așa-numitul GAP de TVA nu reprezintă doar o cifră statistică, ci un indicator al capacității administrative și al încrederii publice care măsoară diferența dintre veniturile fiscale teoretice și sumele efectiv colectate, o distanță ce depășește constant media europeană.

Explicațiile tehnice precum evaziunea, insolvențele, întârzierile sau rambursările nejustificate nu vorbesc despre cauze, ci efectele unei disfuncții mai profunde, aceea a mecanismului instituțional. În acest sens, metafora gemului devine o încercare, poate naivă, de a traduce într-o imagine familiară complexitatea unui sistem european de raportare în care valoarea bunurilor produse pentru autoconsum influențează indirect estimările privind potențialul de colectare, iar adevăratul subiect nu este bunica, ci capacitatea statului de a măsura, cu instrumente coerente, economia reală.

Metafora gemului, oricât de neinspirată, exprima o realitate statistică deoarece, în metodologia europeană de estimare a diferenței dintre veniturile din TVA care ar trebui colectate și cele efectiv încasate de stat, o parte a producției pentru autoconsum este inclusă indirect în calculul teoretic al colectării. Președintele ANAF nu vorbea deloc despre impozitarea bunicii, ci despre complexitatea unui mecanism de raportare. Dar ceea ce a urmat a fost o explozie de interpretări, caricaturi și indignări, în care sensul s-a pierdut sub avalanșa de glume iar raționalitatea tehnică a fost anulată de emoția culturală.

Stereotipurile ca obstacol instituțional

Ne aflăm în fața unei forme de stereotipizare instituțională care înlocuiește analiza cu ironia, pentru că în loc să discutăm despre deficitul de colectare, despre costurile de tranzacție sau despre rezistența la digitalizare, preferăm imaginea statului absurd, a birocrației care vrea să confiște borcanul cu gem. Același mecanism funcționează și în alte contexte, unde stereotipurile sunt folosite pentru a delegitima guverne, organizații internaționale sau reforme democratice.

Rusia practică această tehnică cu o coerență propagandistică remarcabilă, caricaturizând statul european îmbătrânit, ironizând reglementările și cultivând ideea de raționalitate străină. Dar pericolul nu vine doar dinspre est, pentru că stereotipul birocratului ineficient, al expertului rupt de realitate și al instituției absurde face parte din arsenalul populismului local.

Această reacție culturală nu este întâmplătoare, ci exprimă felul în care funcționează instituțiile atunci când regulile formale se confruntă cu rezistența normelor informale, iar tensiunea dintre cele două erodează autoritatea statului. Înțelegerea acestei dinamici ține de ceea ce, în literatura economică și politologică, s-a numit neo-instituționalism, orientare teoretică inaugurată în știința politică de Theda Skocpol și continuată de James March și Johan Olsen, care au arătat că instituțiile nu sunt simple cadre de constrângere, ci spații de formare a preferințelor și a comportamentelor colective. În această perspectivă, Douglass North a extins analiza către economie, definind instituțiile ca ansambluri de reguli formale și informale ce structurează interacțiunile sociale și reduc incertitudinea. Când normele informale, precum stereotipurile, prejudecățile și mitologiile colective, ajung să submineze regulile formale, instituțiile își pierd capacitatea de a funcționa ca expresie a ordinii raționale și sunt percepute ca forme de impunere arbitrară, iar în acest climat reformele administrative nu mai generează dezbatere, ci sarcasm și retragere din spațiul public al înțelegerii.

Ceea ce lipsește nu este inteligența tehnică, ci încrederea instituțională. Bo Rothstein arăta că eficiența statului depinde mai puțin de constrângeri și mai mult de percepția echității, pentru că oamenii respectă regulile numai atunci când cred că și ceilalți o fac. Fiscalitatea este, în fond, o formă de cooperare socială, iar un stat incapabil să colecteze corect nu este doar un stat slab fiscal, ci și unul vulnerabil democratic, pentru că nu mai poate garanta redistribuția și solidaritatea.

Reforma ca mit modern

Din această tensiune dintre reguli și percepții s-a născut un discurs al schimbării permanente, în care reforma a devenit, treptat, un mit modern, nu arhaic, cu o geometrie variabilă, care, asemenea datoriei publice descrise de David Graeber, apare ca o idee care imuabilă care-și schimbă mereu semnificația în funcție de context. Invocată ritualic ca soluție universală, fără a preciza vreodată ce anume se reformează și în numele cărei finalități, „reforma” funcționează ca o promisiune de purificare instituțională, un fel de economie morală a speranței, în care schimbarea este valorizată în sine, indiferent de conținut.

Mitul reformei funcționează asemenea datoriei pentru că, așa cum observa David Graeber, o instituție morală produce întotdeauna o formă dublă de dependență, materială și simbolică, iar în acest sens reforma generează o datorie perpetuă față de viitor, menținând societatea într-o tranziție continuă în care nu putem declara niciodată schimbarea încheiată, mecanism prin care modernitatea își conservă legitimitatea promițând mereu începutul și evitând orice sfârșit. Privit astfel, mitul reformei se contopește cu stereotipurile care îl sabotează, pentru că ambele reduc complexitatea la narațiuni simple, emoționale și recognoscibile și ambele substituie confruntarea cu realul prin confortul familiar al propriilor explicații.

Așa cum arată Claude Lefort, democrația modernă se susține printr-un loc gol al puterii, obligată să se re-înnoiască discursiv pentru a-și menține legitimitatea (L’invention démocratique, 1981). Într-un sens apropiat, Pierre Rosanvallon observă că democrațiile contemporane compensează criza de încredere printr-un hiperactivism instituțional, prin reforme succesive care întrețin aparența mișcării (La légitimité démocratique, 2008; Le bon gouvernement, 2015).

Astfel privit, scandalul „gemului” nu este doar o criză de comunicare, ci o criză de semnificație. Într-un spațiu public saturat de mituri raționale – „modernizare”, „reformă”, „piață liberă” – adevărata inovație ar fi revenirea la sensul originar al cuvintelor pentru a explica, a justifica și a construi în comun. Statul nu se schimbă pentru că vrea, ci pentru că se învață pe sine.

Din perspectiva neo-instituționalistă, această mitologie a reformei produce un efect paradoxal, pentru că legitimează continuitatea sub aparența schimbării și transformă însăși ideea de modernizare într-un discurs autoreferențial care se reformează pe sine fără a modifica structurile reale. Statele care vorbesc neîncetat despre reformă sunt, de fapt, cele mai rezistente la schimbare, iar ceea ce se modifică este limbajul, nu instituțiile. În această lumină, scandalul gemului nu mai pare o simplă criză de comunicare, ci una de semnificație, simptom al unui spațiu public saturat de mituri raționale, în care modernizarea, reforma și digitalizarea sunt invocate ca formule de legitimare, nu ca procese de învățare colectivă. Iar această mitologie a schimbării se sprijină, la rândul ei, pe o altă ficțiune modernă, aceea a pieței ca ordine naturală.

Mitul pieței și metafizica economica

Mitul reformei se alimentează, la rândul său, dintr-un alt mit al modernității economice – acela al „legilor pieței” considerate universale. În limbajul economic, se vorbește despre „legi” ca și cum ar fi legi ale naturii, imuabile și neutre. Dar, așa cum arătau Karl Polanyi și Pierre Bourdieu, piața nu este un mecanism natural, ci o construcție instituțională și culturală.

Pentru Karl Polanyi în Marea transformare (1944), ideea pieței autoreglate este o utopie politică prezentată ca lege naturală pentru că economia nu este un sistem autonom, ci o construcție instituțională dependentă de norme și de stat. Ceea ce liberalismul clasic considera „ordine spontană” era, în realitate, o ordine produsă prin coerciție și reglementare. Pierre Bourdieu va relua această critică o jumătate de secol mai târziu, denunțând în Contre-feux (1998) falsul naturalism al pieței și ideologia care transformă regularitățile economice în norme morale. În ambele perspective, piața apare nu ca o lege a naturii, ci ca o formă simbolică a dominației, un mecanism de legitimare a inegalității sub masca științei economice.

„Legile pieței” nu sunt legi în sens științific, ci regularități statistice observate într-un anumit cadru istoric care presupune existența proprietății private, a statului de drept, a „contractului” și a normelor morale ale încrederii și care funcționează doar acolo unde instituțiile fac schimbul posibil. De aceea, a le considera universale înseamnă a transforma o convenție socială într-o fatalitate naturală, ceea ce este mai degrabă o formă de metafizică economică. Credința în legile pieței e mai degrabă o ideologie cu vocabular științific, care substituie rațiunea critică prin determinism făcând din inegalitate o consecință a „naturii”, iar din precaritate un semn al libertății.

Karl Popper avertiza încă din Logica cercetării că o lege științifică este universală și falsificabilă, în timp ce așa-numitele legi ale pieței nu sunt nici universale, nici falsificabile, pentru că nu există două contexte instituționale identice, iar enunțurile economice nu descriu forțe fizice, ci formule ipotetice despre echilibrul dintre oameni și despre modul în care aceștia își structurează schimburile. Confuzia apare atunci când o teorie economică devine morală, ascunzându-și condițiile de validitate și prezentându-se drept o ordine naturală, iar în acest sens mitul pieței și mitul reformei împărtășesc aceeași logică legitimatoare, transformând complexitatea în fatalitate și justificând ordinea prin limbajul necesității

Inovația instituțională și suveranitatea cunoașterii

Într-o perspectivă mai amplă, problema colectării fiscale este una de inovație instituțională. Teoria creșterii endogene, pentru care Philippe Aghion, Peter Howitt și Joel Mokyr au primit Premiul Nobel în 2025, arată că dezvoltarea economică nu decurge din acumulare, ci din capacitatea sistemului de a genera inovație internă, de a învăța, de a se corecta și de a integra cunoașterea în structurile sale. Totuși, această viziune, deși se revendică de la Schumpeter, îi trădează spiritul critic, pentru că înlocuiește dinamica conflictuală a capitalismului cu imaginea unui mecanism autoreglabil. În locul tensiunii dintre creație și distrugere, Aghion și Howitt propun o logică liniară a progresului, în care inovația devine un proces benign, lipsit de consecințe sociale și de contradicții instituționale. În interpretarea lor, „distrugerea creatoare” se transformă într-o formulă a eficienței, nu într-o dramă a transformării, iar capitalismul își pierde dimensiunea tragică pe care Schumpeter o considera constitutivă.

Această domesticire a gândirii schumpeteriene explică succesul teoriei lor în mediile de guvernanță pentru că oferă o imagine reconfortantă a schimbării, în care creșterea este compatibilă cu ordinea, iar inovația nu mai perturbă, ci legitimează status quo-ul. Într-o economie globală dominată de optimismul tehnologic și de ideologia performanței, versiunea Aghion–Howitt nu mai exprimă neliniștea modernității, ci tentația de a o neutraliza.

Schumpeter a formulat conceptul de „distrugere creatoare” în Capitalism, Socialism and Democracy (1942), în capitolul VII, intitulat chiar The Process of Creative Destruction unde descrie capitalismul ca un proces de mutație internă, ca pe  o forță care „revoluționează neîncetat structura economică din interior, distrugând-o pe cea veche și creând una nouă” (p. 83). „Distrugerea creatoare” era, pentru Schumpeter, o logică a reînnoirii economice, nu o doctrină politică a disoluției statului și desemna lupta dintre firme, nu dintre piață și autoritate, iar statul era cadrul juridic și instituțional indispensabil acestei dinamici. Antreprenorul schumpeterian nu dorea să înlocuiască statul, ci să inoveze în interiorul ordinii pe care acesta o garanta. Astăzi, însă, logica s-a inversat iar conceptul de „distrugere creatoare” a fost extins dincolo de economie și transformat într-o ideologie a dereglării instituționale, în care inovația nu mai este o forță internă a capitalismului, ci un pretext pentru contestarea funcțiilor statului. Ceea ce la Schumpeter era o descriere a vitalității economice devine, în versiunea actuală a capitalismului digital, o teologie a pieței totale, în care statul este privit ca un obstacol, nu ca o condiție a modernității.

Dar inovația nu poate substitui instituțiile, așa cum nici instituțiile nu pot supraviețui prin simplă inerție. Între dinamica pieței și stabilitatea normelor se află ceea ce putem numi suveranitatea cunoașterii, adică acea capacitate colectivă de a transforma experiența în rațiune și de a converti rațiunea în guvernanță. Inovația autentică nu înseamnă dereglementare, ci o reformulare constantă a regulilor în funcție de complexitatea realului. Instituțiile nu pot fi înlocuite de piață, dar nici înghețate în rutina lor birocratică: ele trebuie să învețe, să se adapteze, să-și reconstruiască legitimitatea prin transparență și prin capacitatea de a genera încredere.

În loc să acceptăm ambiguitatea instituțiilor, preferăm adesea să le reducem la figuri morale, ale speranței sau ale ridicolului, iar între imaginea statului care ne ia gemul și cea a statului care se reformează nu există o contradicție reală, ci aceeași logică simbolică a nevoii de a povesti ordinea socială într-un limbaj accesibil imaginarului colectiv, ceea ce face ca adevărata modernizare să nu mai însemne reformă, ci demitologizarea reformei, adică recunoașterea faptului că instituțiile nu pot fi purificate printr-un act de voință, ci doar cultivate prin învățare, prin conflict reglementat și prin încredere reflexivă, pentru că statul nu se schimbă din voință, ci din capacitatea de a se învăța pe sine.

Adevărata problemă a fiscalității românești nu e gemul, ci incapacitatea noastră de a vorbi serios despre gem. Atâta vreme cât discursul public se va hrăni din ironie și din stereotipuri, nici digitalizarea, nici inovația instituțională nu vor produce efecte. Un stat nu se reformează prin glume, ci prin înțelegere și prin asumarea faptului că reforma e un proces rațional, conflictual, dar inevitabil.

Într-o epocă a competiției cognitive, suveranitatea nu mai derivă din controlul teritoriilor sau al capitalului, ci din capacitatea de a produce cunoaștere și de a o integra în instituții. Inovația devine, astfel, expresia modernă a raționalității politice, iar societățile care rămân captive propriilor stereotipuri își pierd treptat nu doar rațiunea critică, ci și capacitatea de a-și apăra instituțiile.

*Text apărut inițial pe Contributors.