Adevăru-i că se fură (+ amintiri despre Cluj)

Exact așa, ca-n prima parte de titlu, am zis odată, demult. Ba chiar cu introducerea cum că „vreau să atrag atenția” (tu, nouă?…am fost întrerupt și apostrofat ironic). Deci se fura, se fură și se va fura, dar cel mai mult mă indignă reacția celor pe sub ai căror ochi legal responsabili chestii dintrastea se tot petrec. Pe vremuri, oficialii te mătrășeau. (După susmenționata-mi adresare într-un plen cu ștabi, următoarea ședință generală a fost extraordinară și exemplară, având drept scop unic excluderea mea din UTC; la momentul acela simțindu-mă umilit într-un mod aproape tolerabil.) Post-‘89, toți respectivii te ignoră magnanim, ceea ce poate fi umilitor de o manieră ceva mai îngrijorătoare, revoltătoare, inacceptabilă azi.

Punctual însă, chiar acum, adaug ceva cu privire la revolta pornită contra detronării simbolico-psihice, prin scoborâre material-fizică, a grupului statuar Școala Ardeleană din centrul vechi al Clujului. Deci voi vorbi un pic despre statui. Ca și (nucă-n perete? om vedea), despre ce se fură și ce nu. Adăugând și întrebarea, mirarea, admirația sinceră că, totuși, nu se fură foarte mult, nu chiar totul, că mai rămân/există nefurăciuni. În sensul acesta scărpinându-mi rustican ceafa, la modul: cum Dumniezo și Maica Sfântă (altu-ar zice cu îndreptățire ioi/tulai yezuș-mária, mai catolic ca papa: Jaj, Jézus Mária!), cum se face de nu se fură și mai mult?…

No-apoi da hai ș-om deambula o țâră prin detalii:

Toată copilăria și tinerețea școlară și studențească mi le-am trăit/târșâit prin situl de intersecții, stradele și edificii limitrofe și interioare dintre Someș și Canalul Morii (Piață–Cinema Republica–Politehnică–Parc), Părcuțul Caragiale, Mănăstirea Cisterciană, Casa natală a lui Matyaș și piața statuii aceluiaș Rex, Universitate–floaștăr–BCU/studenți, strada Avram Iancu–Casa Universitarilor/Filarmonică–Biserica Reformată–Teatru–retur. Deci îmi amintesc vag chiar și de „prima” Lupoaică–Romulus–Remus.

E vorba de „Lupa Capitolina”, alias „Darul Romei” (1921), monument cândva fugărit ca-n migrații (din fața lui Matei Corvin, refugiat pe timp de război la Sibiu), repatriat și ascuns până ce-n ‘67 se reinstalează urban (lângă colțul Universității BB), în 1973 fiind excizat și substituit de către Școala Ardeleană, modernul grup statuar al bătrânului Ladea. Pentru ca de-atunci, populara Lupoaică să fie plimbată, ca-ntr-o colinduță de zeci de metri, în sus-josul acum elegantei străzi din dreptul vechii primării și-a bisericii greco-catolice.

De-altminteri, mai toate exemplarele de Lupoaice (cu pruncii R&R), mai lent sau mai brusc/brutal, au pătimit lucruri (dramatică fiind distrugerea celei vechi din Chișinău, cu măritări temporare, supărări/competiții cea din Târgu-Mureș respectiv Turda). Le remarc în fugă măcar de dragul rememorării îmbogățite a micilor iliade și odisei pe care le-am bifat personal, cu-atât mai mult cu cât în ultimele 3 decenii voi fi observat în directul schelelor de șantier și pe cele, mai iuți și răsucite, pățite de monument pe bulevardele Bucureștiului. Și-anume: din scuarul verde al Dorobanților privind cartierul ambasadelor, în Piața Romană, apoi în fund de Lipscani. Bașca drăguțul fapt că unul dintre pruncușorii sugaci ai Lupoaicei din capitală s-a declarat furat, descoperindu-se totuși că nu se furase (ci se salvase/protejase-n privat, deoarece picase singur din țâță până-n paviment). În vreme ce la Cluj similara poveste a fost mult mai picantă, bebeul respectiv fiind nu doar furat la propriu, ci și emigrat, ziare și gura lumii zicând că va fi fost surprins/arestat de poliție într-un cavou al cimitirului central, unde era nu numai liniștit instalat, ci și travestit rău, în înger. Practic, fusese încreștinat în secret, ceea ce adeverindu-se ilegal și blasfemic, s-a revocat și readus la nobila alăptare de păgână obârșie.

(Acuma fac o paranteză dispensabilă, având o mică nedumerire strict personală, de care chiar rog pe unii și-alții să nu ție seamă. Ba la rigoare fie cenzurată. Căci mi s-a pus un pistrui pe minte citind undeva că monumentul a stat câțiva ani sub cupola pătrată, totuși de taină, a Muzeului de Istorie, unde un „sculptor creștin” ar fi restaurat-o vreme de câțiva ani de zile. Ciudat lucru, cum a putut face: o dată să admită teologic și doctrinar decreștinarea în sine, apoi să procedeze la restaurarea eventualei tăieri împrejur, a posibilului botez și mir, a metaforicei nașteri secunde și exorcizări, cu mâna goală aducând monumentul la precreștinu-i statut și-originar adamism. Oricum, tot din citite văd că a mai fost nevoie de încă o restaurare, nu după mulți ani, tot preț de-anișori. Măcar de data respectivă nemaiapelându-se la creștin sau cel puțin nemaipomenindu-se.)

Altminteri, toate recuperările (parțiale), translatările și strămutările (integrale) s-au făcut fățiș și legal, de parcă dacă puii fondatori ai Romei + doica lor animală tot erau etern tineri, nici vreuna din ostenelile trambalărilor nu-i va fi stresat, plictisit, obosit, îmbătrânit, tras în groapă. Pare-se, prin urmare, că replantările statuii sorginții noastre râmlene țin de vreun pendulatoriu de mioritism dramatic, deci naturalmente imanent/transcendent. În cele din urmă, clujenii măcar au plasat statuia ceva mai simbolic, în fața lăcașului greco-catolic (credință care fusese pentru Ardeal primul și cel mai consistent „dar al eternei mame Roma”). În vreme ce barbarii de primari bucureșteni au smuls-o nu doar din loc cu verdeață, ci și din numita și predestinata Piață Romană, pogorând-o la capătul sitului de bazar greco-turc/levantin pe nume Lipscani.

Revenind la Cluj și la a lui Școală Ardeleană, normal e să zicem ca tot localnicul: d-apoi nu-i nicion bai că-n 1973, în locul Lupoaicei (UBB + fosta Filarmonică), s-a montat moderna statuie a lui Romulus Ladea. Măcar prin propriul și personalu-i nume, sculptorul Romulus era cel mai în drept să ia locul patronimilor Romulus & Remus. Ba chiar și să-i trimită într-un topos mult mai încărcat de simbol latinist și totodată de competiție româno-maghiară (ampla piață a corvinului „Mathias Rex”, la origine „Máthyás Király” alias Rex Hungarorum, cel cu ulterioare ștersături și plăcuțe când de Iorga, când de Iorga-Funar).

Copii și tineri fiind, pe lângă colțul UBB și Casa Universitarilor/ex-Filarmonică toți ne-am obișnuit cu treimea Școlii Ardelene, familiarizându-ne până la a nu o mai observa. Un efect firesc, al adecvării la spațiu și al integrării sale subconștiente. Monument și totodată efect psihic pigmentat de fleacuri sezoniere și anectode aleatoare, cum de pildă era detaliul amuzant că uneori mămici obosite își mai așezau pruncii, cât să-și tragă suflul, în poala de carte a lui Petru Maior, cel prefăcându-se a ceti. Seara, adolescenții se mai așezau acolo cu iubita în brațe, pentru-n pupat. Cât de rar, totuși observând chiar și inși/inse pozându-se tot în aceeași postură a șederii-n brațele iluministului Maior. Că tot s-a vorbit și vorbit și petiționat în zilele astea în legătură cu statuia respectivă (ați semnat toți, da?), acuma chiar regret că personal nici nu mi-am pus vreodată fundul pe respectiva carte de știință și de-nvățătură, nici nu mi-am făcut vreo asemenea poză, în ciuda frecventei peripatetizări prin preajmă-i. Cum ziceam și știți toți: pentru tine personal, obișnuința ori frecvența te face nici să nu mai observi conștient decorațiunile ambientului, peisajul urban.

Totuși, pentru a nu se considera nostalgia personalistă drept subiectivitate facilă, inconsistentă, irelevantă civic și ignorabilă public, așadar pentru o poziționare oarecum mai consolidată etic, detaliile n-au cum să nu abunde. Pentru moment, să remarcăm (apreciativ) faptul că, totuși, foarte recent, monumentul a fost doar detronat, amputat de soclu/piedestal, coborât și înfipt direct în nivelul solului betonat banal și barbar. Adică la nivelul pașilor de sandale/bocanci, rolelor și skeitbordurilor, zimților de patine, roților de trotinete, pișului canin. Însă ceea ce ar putea chiar să ne mire (realismul cel mai candid făcându-ne să ne-ntrebăm), este cum de nu le-a dat prin gând urbaniștilor de ultimă oră să-l alunge cineștie pe unde, să-l schimonosească ambiental mult mai mult. Pe scurt (1 la mână): se putea și mai rău. Deși mai greu sau mai lent decât oamenii, totuși statuile vin, cu timpul se-nclină de măgan, se scufundă-n sol de la sine (niciodată nu saltă/suie), dar mai și pleacă (de nu le mai află decât presa, detectivii, ori nimeni).

2 la mână. Tot pe aceeași stradă (Kogălniceanu) dacă avansezi, printre numai și numai căsoaie și grupuri de așezăminte de secol 17-18 (care cu figurații neogotice, care fără), dai nu doar de falnica Biserică Reformată (lăcașul celor mai teribile, numeroase, arhipopulate concerte de orgă din tot nordul țării), ci și de statuia Sfântului Gheorghe, cel ucigător de balaur. Nu e o operă masivă, iar mirarea mea (maximală) este cum de nu s-a demontat, strămutat iar, ba chiar furat și vândut sau topit deja. Și alt răspuns nu aflu, admițând cu mâna pe inimă: miracol! Căci da, e curată minune să mai vezi prin orașele actuale lucruri statice pe care le știai demult ori le-ai văzut cândva.Citeste intregul artiol si comenteaza pe Contributors.ro