Adio, adio, draga abilitare!
Am parafrazat spontan un titlu al unui cunoscut poet când am citit propunerea spre discuţie publică a Ministerului Educaţiei privitor la o nouă Lege a învăţământului. Despre conducătorii de doctorat citesc o formulă brutală şi în absolută contradicţie cu direcţia instaurată de legea din 2011: “Art. 156(1) Pot fi conducători de doctorat: profesorii universitari, membrii Academiei Române sau cercetătorii ştiinţifici principali gradul I, cu titlul de doctor obţinut în domeniul fundamental de ştiinţe respectiv sau înrudit.” Afirmaţia este completată în articolul următor cu faptul că cifra maximă a doctoranzilor înscrişi la un conducător de doctorat este de 15 persoane. Legea din 2011, în vigoare, prevede faptul că pot conduce doctorate persoanele care au un titlu de doctor şi care au obţinut un titlu de abilitare (la care se poate candida când ai îndeplinit minimul punctajului CNATDCU pentru profesură), indiferent de gradul didactic, dar condiţionat de apartenenţa la o şcoală doctorală, iar numărul maxim de doctoranzi este de 8 persoane.
O diferenţă fundamentală între două viziuni care legiferează forma supremă de educaţie, adică transmiterea dreptului de a-l învăţa pe un altul din propriul tău bagaj de cunoştinţe, din propriul discernământ şi cu propria ta autonomie de savant. Cel puţin, aceasta spune în limba latină şi în tradiţia universitară cuvântul doctor, spre deosebire de bacalaureat, licenţiat, de masterat, cuvinte cu o semnificaţie aproape uitată, dar, în esenţă, foarte precisă şi ţinând de trepte de iniţiere ale unei bresle care transmite de opt sute de ani cunoaştere şi este numită universitate. Voi susţine mai jos teza că legea din 2011 este adecvată transmiterii doctorale a cunoaşterii şi potrivită situaţiei de fapt din România actuală, şi că noul proiect este retrograd şi capabil să aducă mari deservicii atât statului român cât şi comunităţii academice. Pentru a-mi argumenta această teză, voi descrie situaţia de fapt numită anterior şi o voi folosi drept criteriu de comparaţie între cele două legi.
În România actuală, există trei categorii de persoane care sunt vizate deopotrivă de cele două legi. Pe de o parte, sunt actualii profesori, cercetători ştiinţifici principali gradul I sau membri ai Academiei Române, pe care îi voi numi “grupul A”. Acest grup, din punctul de vedere al finanţării într-o instituţie academică, este cel mai costisitor: salariile sunt cele mai mari, intrarea în această castă este condiţionată pe de o parte de performanţa academică, şi independent de aceasta, de resursele financiare ale instituţiei (aşadar, poţi avea performanţă academică, dar bugetul instituţiei să nu îşi permită recunoaşterea ei prin admiterea ta în grupul A). Din punct de vedere uman, grupul A este foarte eteroclit: un număr foarte mic persoane educate după 1990 au intrat în această castă, eventual educate în universităţi străine. Majoritatea o formează persoane în pragul pensiei sau care au depăşit-o de mult şi care au alcătuit acest grup de mai multe decenii. În 2011, o parte a grupului A a fost forţată să respecte o vârstă de pensionare, ceea ce a creat o criză de privilegii în interiorului grupului. Tot această majoritate a grupului A se divide, firesc, în foarte competenţi şi foarte incompetenţi, iar aici opinia noastră, a fiecăruia, se poate exprima: unii cred că aceştia sunt rupţi din soare şi sunt pita Domnului, alţii spun că numărul nemernicilor şi al plagiatorilor dintre ei îl mai scade doar cursul biologiei. Eu nu mă pot pronunţa în această privinţă, dar pot constata ceva precis: că nici o instanţă nu controlează performanţa academică a grupului A, el aflându-se în vârful unei ierarhii academice.
Al doilea grup îl formează persoane, în marea lor majoritate aflate spre mijlocul carierei academice, dintre care mulţi sunt conferenţiari, lectori, cercetători principali II. Numărul celor educaţi în universităţi străine, cu activităţi ştiinţifice de un nivel internaţional vizibil, câştigători ai programelor de cercetare este natural mai mare, întrucât acest “grup B” a fost antrenat în mai mare măsură spre acest tip de circuit academic după anii ’90. Ei au intrat în universităţi şi institute de cercetare în ultimii 20 de ani, au dat abilitări în ultimii patru ani şi au obţinut conduceri de doctorate pregătind un schimb firesc de generaţii. Bugetele instituţiilor în care lucrează au fost astfel sprijinite, pentru că au putut impulsiona şcolile doctorale fără efortul salarizărilor la nivel maximal, chiar dacă unii membrii ai grupului depăşesc de 5-6 ori nivelul minim cerut pentru grupul A. Grupul B este, nu prin meritul lui, ci prin natura însăşi a etapei de vârstă, cel mai înclinat spre eficienţă, performanţă, noutate, iniţiativă şi energie de susţinere a cercetării româneşti. Indiferent însă de performanţa reală, grupul B este susceptibil de o mai mare motivaţie (căci are un scop care poate fi definit) şi examenele viitoare care îl aşteaptă pot fi luate drept forme de control şi evaluare academică.
Al treilea grup este cel compus din marii performeri academici, toţi tineri (pentru că nu poţi rezista până la o vârstă înaintată în această ipostază), care au supravieţuit anilor postdoctorali reuşind să se susţină financiar şi să performeze academic impresionant, depăşind adesea cu mult primele două grupuri în realizări ştiinţifice. Aici supravieţuirea este foarte grea, deci au rezistat cei mai buni. Unii din membrii grupului C sunt în afara României, dar îşi doresc să colaboreze cu şcolile doctorale româneşti aducând doctoranzi străini şi cu taxe consistente (ei vin “să dea”, nu “să ia”, pentru a uza de o exprimare de vulg ce polemizează bine cu spaima mandarină a grupului A). Alţii sunt în România, au dat abilitări, iar simpla contemplare a listei lor de publicaţii poate îngheţa orice contestatar al acestei stări de fapt. Prin urmare, întreg grupul C este definit prin performanţă, motivaţie, control ştiinţific permanent, un adevărat corp de elită autoreglabil la nivelul performanţei.
Se poate observa cum eliminarea abilitării din noul proiect de lege permite numai grupului A, nu şi celorlalte două, accesul la conducere de doctorat. Se pot observa două tipuri de efecte: a) costurile instituţionale ar fi mult mai ridicate în cazul acestei noi legi; b) performanţa ştiinţifică este mult mai puţin probabilă în cazul ei. La fel, se poate observa cum legea din 2011 include toate trei grupurile, dar le supune unui criteriu natural al concurenţei în alegerea conducătorului de doctorat cel mai competent. Dimpotrivă, noua lege oferă un număr mai mic de conducători de doctorat, dar mai mulţi doctoranzi. Deci capacităţile de muncă ale conducătorilor sunt mult mai solicitate (chiar rezistă?) la 15 doctoranzi.
Concluzii: 1. cele două legi nu opun grupul A grupului BC, ci noul proiect de lege privilegiază grupul A, iar legea din 2011 le supune deopotrivă unei concurenţe academice pe toate cele trei. Nu e un conflict între generaţii, ci doar o invectivă din partea grupului A spre celelalte două.
2. legea din 2011 produce efecte pozitive mai probabile cu costuri mai scăzute.
3. noul proiect de lege condiţionează accesul la conducerea de doctorat celor din grupurile B şi C prin capacitatea bugetară şi disponibilitatea instituţiei-gazdă, car esunt criterii neştiinţifice. Or, în cele două grupuri B şi C, tinerii sunt preponderenţi. Deci noul proiect de lege are forma unei restaurări a grupului de vârstă înaintată.
INTERVIURILE HotNews.ro