„Adio dar rămân cu tine” Ambiguităţile şi contradicţiile jurisdicţiei ecleziastice aplicabile în Republica Moldova şi Ucraina (I)
În data de 29 februarie 2024 Sfântul Sinod al BOR a decis, printre altele:
Binecuvântarea, încurajarea şi susţinerea iniţiativelor comunităţilor ortodoxe româneşti din Ucraina de a reface comuniunea cu Biserica Mamă, Patriarhia Română, prin organizarea lor juridică în structura religioasă numită Biserica Ortodoxă Română din Ucraina.
Reafirmarea faptului că toţi clericii ortodocşi români şi păstoriţii lor din Republica Moldova care revin în Mitropolia Basarabiei sunt clerici canonici şi credincioşi binecuvântaţi, iar orice sancţiune disciplinară îndreptată împotriva lor pe motivul apartenenţei lor la Biserica Ortodoxă Română este considerată nulă şi neavenită, potrivit Hotărârii Sinodale nr. 8090 din 19 decembrie 1992[1].
A fost preferată formula luării simultane a celor două decizii extrem de importante pentru viitorul diasporei ortodoxe româneşti din Ucraina, respectiv Republica Moldova.
Vom încerca să decriptăm aceste decizii, din punct de vedere al dreptului canonic, mai ales al jurisdicţiei ecleziale.
Situaţia din Republica Moldova este într-un fel mai lesne de explicat şi vom începe cu aceasta.
Patriarhia a reactivat, după cum se ştie, Mitropolia Basarabiei în 1992. La avea vreme, la Chişinău se afla la putere un guvern care nu era favorabil României şi, din acest motiv, recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei a trenat foarte mult, fiind definitiv rezolvată doar odată cu Hotărârea CEDO din 2001[2]. De atunci, pe teritoriul Republicii Moldova au funcţionat în paralel Mitropolia Moldovei, supusă Bisericii Ortodoxe Ruse (BORu) şi Mitropolia Basarabiei, parte a Bisericii Ortodoxe Române (BOR).
Începutul războiului din Ucraina a marcat un moment de ruptură şi în privinţa vieţii bisericeşti în ceea ce Moscova consideră a fi russkiy mir – spaţiul de dominaţie a jurisdicţiei ecleziastice a BORu şi/sau a suveranităţii Federaţiei Ruse care se întinde oriunde există comunităţi care fac parte/aderă la Ortodoxia rusă şi/sau comunităţi etnice ruse.
Imediat după începerea războiului din Ucraina, mai mulţi teologi ortodocşi au condamnat la data de 13 martie 2022 printr-o scrisoare deschisă conceptul de russkiy mir şi invocarea acestuia de către BORu[3].
Russkiy mir contrapune total “civilizaţia ortodoxă” “civilizaţiei moderne”. Dacă gândirea greacă a elaborat o concepţie a civilizaţiei (opusă “barbarilor”, ulterior “păgânilor”) bazată pe compatibilitatea între Ortodoxie şi modernitate, teoria russkiy mir înglobează Ortodoxia într-o formă de “ortodoxie politică” pentru a formula şi mai multe argumente împotriva Occidentului[4].
Pe data de 27 mai 2022 Biserica Ortodoxă Ucraineană (BOUk), condusă de mitropolitul Onufrie, şi-a declarat independenţa şi autonomia faţă de BORu, condamnând agresiunea rusă în Ucraina[5]. Acest gest nu a fost decât unul formal, nefiind urmat de o despărţire de substanţă[6].
A urmat, după o îndelungă perioadă de reflecţie, Mitropolia Moldovei. La data de 5 septembrie 2023, Mitropolitul Vladimir adresează o scrisoare Patriarhului Moscovei Chiril. În această scrisoare, Vladimir îl acuză pe Patriarhul Chiril că l-a abandonat şi că nu poate opri ascensiunea Mitropoliei Basarabiei, care este susţinută de BOR şi de autorităţile laice din România şi Republica Moldova. Vladimir susţine şi că Republica Moldova se va uni în scurt timp cu România: „Mitropolia Basarabiei, sprijinită deschis de Patriarhia Română, de Republica Moldova şi România, a demonstrat că este o forţă care nu mai poate fi oprită şi care, se pare, că doreşte şi va obţine restabilirea drepturilor sale istorice, iar Mitropolia Chişinăului şi a Moldovei este doar un element secundar şi inutil pe scena religioasă, socială şi culturală a ţării noastre. Biserica Ortodoxă din Moldova nu are absolut nicio cale de a opri aceste procese. În această situaţie, orice paşi ai noştri în sensul unei intervenţii ar fi practic consideraţi drept sabotaj antinaţional, pentru care poporul ne va izola şi, în cele din urmă, ne va uita. Cu alte cuvinte, ne aflăm într-o situaţie de faliment instituţional”, îi scrie mitropolitul Vladimir Patriarhului Chiril. În continuare, acesta afirmă că „soarta Republicii Moldova este deja hotărâtă de marile puteri – într-un timp relativ scurt ea se va reuni inevitabil cu România şi desigur tot ceea ce susţine Biserica Ortodoxă din Moldova va deveni parte a Bisericii Ortodoxe Române”. Vladimir reproşează Moscovei că nu a înţeles faptul că moldovenii au rădăcini latine şi a vrut să-i asimileze „lumii ruse”, care „este străină aspiraţiilor şi valorilor naţionale”. „O altă tendinţă care preocupă poporul nostru şi pe clerici, care într-un procent de 80% deţin cetăţenie română – este dorinţa tot mai persistentă a Patriarhiei Ruse de a absorbi Mitropolia Moldovei în aşa-numita „Lume Rusă”, care este străină aspiraţiilor şi valorilor noastre naţionale. Din nefericire, această tendinţă reprezintă o continuare a politicii dure de denaţionalizare promovată în perioada ţaristă şi ulterior în perioada sovietică, pe care Biserica Ortodoxă Rusă doreşte să o „desăvârşească”. Din păcate, Moscova nu a înţeles până în prezent faptul că poporul din Moldova are rădăcini latine şi este perfect normal ca el să aspire să se apropie şi să rămână în acest spaţiu civilizaţional, după veacuri de divizare artificială, fără a trăda Ortodoxia”, se mai arată în scrisoare. Vladimir afirmă şi că „în Rusia, atât autorităţile laice cât şi cele bisericeşti ne-au tratat şi ne tratează ca pe un popor periferic şi fără coloană vertebrală, lipsit de dreptul de a lua deciziile pe care le consideră necesare pentru bunăstarea şi prosperitatea sa”,
Scrisoarea lui Vladimir are şi o referire la războiul din Ucraina, pe care îl condamnă, acuzând totodată Federaţia Rusă că se amestecă „agresiv” inclusiv în afacerile Republicii Moldova: „Această adresare către Sanctitatea Voastră este rezultatul unor circumstanţe tot mai presante care împing Biserica Ortodoxă din Moldova, cu viteză accelerată, la periferia societăţii moldoveneşti. Acest fenomen este urmarea directă a asocierii noastre ca structură bisericească cu promovarea intereselor pro-ruse în Republica Moldova, determinată de apartenenţa la Patriarhia Moscovei, care la rândul său este percepută în societatea moldovenească ca un avanpost al Kremlinului şi un susţinător al intervenţiei ruse în Ucraina”. „Pentru Biserica Ortodoxă din Moldova această legătură este echivalentă cu dispariţia noastră de pe scena religioasă şi socială a ţării, în virtutea respingerii ferme de către concetăţenii noştri a amestecului agresiv al Rusiei în afacerile statului vecin şi prieten Ucraina, dar şi în propriile noastre afaceri”.
Mitropolia Moldovei reproşează Patriarhului Chiril că nu a răspuns la solicitări de finanţare şi de compensare a facturilor la gaze, ceea ce a oferit statului român prilejul de a ajuta Mitropolia Basarabiei şi de a-şi atrage simpatia preoţilor: „Suntem cu atât mai nedumeriţi de faptul că Biserica Ortodoxă Rusă, ca Biserica-Mamă, ar fi trebuit să ne sprijine în această perioadă dificilă, care durează deja un an şi jumătate; să ne aducem aminte doar de numeroasele noastre solicitări către Patriarhia Moscovei de a compensa facturile la gaze în timpul sezonului rece, care au crescut semnificativ, inclusiv din cauza războiului declanşat de Federaţia Rusă împotriva Ucrainei. Ce răspuns am primit la solicitările noastre? În cel mai bun caz, o ignorare aproape completă sau promisiuni care, cel mai probabil, au fost deja uitate”. „Corespondenţa şi negocierile au fost ignorate, iar timpul trece foarte repede în defavoarea noastră. Problema ar fi putut fi rezolvată în mod operativ, aşa cum fac vecinii noştri români. Rapiditatea era necesară pentru a-i împiedica pe preoţi să fie în permanenţă tentaţi de Statul Român, care le oferă preoţilor un salariu lunar garantat de 800 – 900 de euro, asigurare medicală, pensii şi scutirea parohiilor de contribuţiile trimestriale”, arată mitropolitul Vladimir în scrisoare.
Scrisoarea se încheie cu o serie de interogaţii retorice, pe post de reproşuri, adresate Patriarhului Chiril: „în această situaţie, vă întrebăm, Sanctitatea Voastră, cum putem evita prăpastia care s-a deschis în urma invaziei ruse în Ucraina, pe de o parte, şi creşterea neîncrederii atât din partea preoţimii, cât şi a poporului faţă poziţia noastră, care se presupune a fi direct legată de interesele ruseşti, pe de altă parte? Cum putem menţine relaţiile strânse cu Biserica Ortodoxă Rusă, când legătura geografică este aproape distrusă, când nu mai putem achiziţiona obiecte bisericeşti fabricate în Federaţia Rusă, deoarece aproape nu există căi comerciale între ţările noastre?”. „Ce să facem în condiţiile consolidării tot mai evidente a Bisericii Ortodoxe Române în Republica Moldova şi ce să facem atunci când Biserica Ortodoxă Rusă, care se consideră Mamă a noastră, se comportă faţă de noi, în opinia noastră, ca să ne exprimăm delicat, nerespectuos? Din păcate, timpul lucrează împotriva noastră într-un ritm accelerat, astfel încât mâine Biserica Ortodoxă din Moldova ar putea fi exclusă din viaţa publică, iar meritele sale în lucrarea de consolidare a Bisericii şi societăţii moldoveneşti vor fi uitate rapid”, conchide mitropolitul Vladimir[7].
Este interesant de remarcat că această scrisoare nu a fost o scrisoare deschisă, ci a fost menţionată pentru prima dată de părintele Serghei Ciapnin, care în prezent activează la Centrul de Studii Creștine Ortodoxe din cadrul Universității Fordham din SUA pe data de 2 octombrie 2023. Cipanin nu a dezvăluit cum a ajuns în posesia scrisorii.
Potrivit unei luări de poziţie ulterioară a părintelui Serghei Ciapnin, scrisoarea este una curajoasă din punctul de vedere al formulărilor şi al subiectelor care au fost atinse:
„Această scrisoare deschide spațiul pentru discuții despre viitorul ortodoxiei în Moldova, în particular, al bisericii ortodoxe în Moldova. Dacă e să vorbim despre politica bisericească, atunci este absolut clar că, după începerea agresiunii la scară largă a Rusiei împotriva Ucrainei, politica bisericească pe teritoriul ex-sovietic a ajuns în impas. Asta doar pentru că Patriarhul Chiril, complet și indiscutabil, a susținut Kremlinul și pe Putin. Evident, acest lucru nu poate să nu se răsfrângă asupra percepției asupra Moscovei în cadrul statelor independente”[8].
Ciapnin a declarat că, din câte cunoaște, după ședința Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse de la mijlocul lunii octombrie 2023, a avut loc o discuție destul de dură între Patriarhul Chiril și Mitropolitul Vladimir.
Scrisoarea mitropolitului Vladimir a marcat un gest extrem de controversat. A fost o cacealma, pentru a crea falsa impresie că Mitropolia Moldovei este dizidentă faţă de Moscova (precum în cazul BOUk) şi a evita scoaterea în afara legii sau a fost vorba de o ruptură reală?
În opinia noastră, scrisoarea mitropolitului Vladimir şi aparenta îndepărtare a Mitropoliei Moldovei de Moscova poate fi înţeleasă doar dacă este citită în paralel cu ceea ce s-a întâmplat în Ucraina.
Situaţia din Ucraina înainte de începutul războiului semăna foarte mult cu cea din Republica Moldova: două Biserici Ortodoxe îşi disputau jurisdicţia eclezială – Biserica Ortodoxă din Ucraina (BOU), aparţinând de Patriarhia Ecumenică şi BOUk, aparţinând de BORu.
BOUk a realizat că războiul va îndepărta credincioşii ucraineni şi a făcut o manevră aparent spectaculoasă. Pe data de 27 mai 2022, conducătorul acesteia, mitropolitul Onufrie, convoacă Sfântul Sinod şi adoptă un document în care condamnă războiul şi îşi exprimă dezacordul faţă de Patriarhul Chiril, mai ales faţă de declaraţiile acestuia privind susţinerea războiului. Procedând astfel, BOUk a făcut un pas preventiv, anticipând reacţia autorităţilor de la Kyiv împotriva prezenţei în Ucraina a unei Biserici care ar avea legături strânse cu Moscova. BOUk nu a făcut, aşa cum am afirmat, paşi concreţi pentru a se despărţi de BORu, cum ar fi renunţarea la concelebrare, condamnarea ierarhilor care au colaborat cu ocupanţii, etc. BOUk nu a mers cu despărţirea faţă de Moscova până la ultima consecinţă – proclamarea autocefaliei – iar acest fapt s-a datorat contradicţiilor interne între adepţii separării complete faţă de BORu şi cei ai unei separări limitate[9]. Autorităţile ucrainene au înţeles acest joc de cacealma şi au început să ia măsuri împotriva BOUk, începând cu anularea cetăţeniei ucrainene pentru clerici colaboratori cu ocupantul rus în decembrie 2022 şi ulterior în 2023 cu iniţierea unui proiect de lege care are în vedere scoaterea în afara legii a BOUk. Sabia lui Damocles atârnă şi în prezent asupra BOUk dar proiectul de lege respectiv nu a fost nici anulat, nici votat. Ambele părţi – BOUk, respectiv autorităţile ucrainene – se monitorizează reciproc, într-un joc al aşteptării, urmărind evoluţia războiului. BOUk este într-un fel “captivă” dar nu doreşte să se separe radical de BORu.
Dacă înţelegem ce s-a întâmplat în Ucraina începând cu 24 februarie 2022, înţelegem şi ce s-a întâmplat în Republica Moldova. Autorităţile Republicii Moldova nu au mers până într-acolo încât să înceapă procesul de punere în afara legii a Mitropoliei Moldovei, pe motivul legăturilor strânse cu Moscova. Republica Moldova susţine fără rezerve Ucraina în faţa agresiunii ruse dar reprezentanţii Mitropoliei Moldovei nu au acţionat totuşi atât de mult în favoarea Federaţiei Ruse precum s-a întâmplat în Ucraina. Nu există clerici ai Mitropoliei Moldovei care să fi pactizat cu ocupantul – evident, din motiv de lipsă a unui ocupant. Totuşi, mitropolitul Vladimir a anticipat o asemenea situaţie, iar rezultatul a fost scrisoarea din 2 septembrie 2023, un gest foarte asemănător cu cel al BOUk din 27 mai 2022: “adio dar râmân cu tine”. Nu întâmplător, canalul de comunicare a fost ales un cleric dizident faţă de Moscova, aflat în SUA dar totuşi din rândul Bisericii Ortodoxe – pentru a nu exista acuzaţia de “pactizare cu inamicul”, dacă scrisoarea ar fi fost una deschisă, publicată chiar de Vladimir.
În toată această perioadă, BOR nu a reacţionat în niciun fel. A considerat abia în februarie 2024, la doi ani de la începerea războiului din Ucraina, că a sosit momentul de a aborda problema românilor ortodocşi din Republica Moldova şi Ucraina simultan, situaţiile nefiind cu mult diferite.
Decizia BOR din 29 februarie 2024 a provocat, aşa cum era de aşteptat, o reacţie din partea celorlalte Biserici implicate.
Prima reacţie a venit din partea Mitropoliei Moldovei. Mitropolitul Vladimir a scris Patriarhului Daniel o scrisoare pe data de 4 martie. Spre deosebire de scrisoarea adresată Patriarhului Chiril, aceasta este publică[10].
Vladimir foloseşte în această scrisoare un limbaj extrem de rafinat, încercând să atragă BOR de partea sa: “privim cu îngrijorare la modul în care, spre bucuria politicului, se foloseşte încă o dată dezbinarea între fraţi ca armă electorală”, “avem nevoie de înţelepciunea Preafericirii Voastre şi de discernământul care vă caracterizează”. “Cu durere”, afirmă Vladimir, se constată că unii “clerici opriţi ori caterisiţi pentru grave abateri morale” pleacă de la Mitropolia Moldovei la Mitropolia Basarabiei. Aceasta se face “fără să ceară carte canonică de eliberare, carte pe care o oferim fiecărui cleric care o solicită”. Vladimir prezintă cu totul deformat realitatea în acest paragraf: toţi aceşti clerici au solicitat acest document dar Mitropolia Moldovei a tergiversat tot timpul acordarea ei. Vladimir nu se mai întreabă, precum în scrisoarea către Patriarhul Chiril, de ce din ce în ce mai mulţi clerici din Republica Moldova cer să plece din Mitropolia Moldovei. Apărătorul dreptului canonic este de fapt cel dintâi care nu l-a aplicat. Vladimir afirmă în scrisoarea către Patriarhul Daniel: “nu banii vor linişti lucrurile în teritoriul dintre Prut şi Nistru”, insinuând că trecerea clericilor de la o mitropolie la alta este motivată strict financiar (argumentul folosit şi în scrisoarea către Patriarhul Chiril). Vladimir cheamă la “dialog frăţesc”, “prin restabilirea comuniunii şi prin instaurarea ascultării canonice”. În realitate, tocmai Mitropolia Moldovei pe care o reprezintă nu are o întemeiere canonică în Republica Moldova.
La doar 5 zile de la data expedierii acestei scrisori către Patriarhul Daniel, mitropolitul Vladimir a oficiat Sfânta Liturghie în Biserica Sfânta Treime cea de Viaţă Dătătoare” din Moscova, la sediul reprezentanţei Mitropoliei Moldovei din Federaţia Rusă[11]. Altfel spus, Vladimir a aplicat aceeaşi politică de tipul “adio dar rămân cu tine”: separare în public faţă de BORu, de fapt o despărţire doar de faţadă, în realitate colaborare foarte bună în continuare cu BORu.
La data de 11 martie, pe pagina de web a Mitropoliei Moldovei a apărut o amplă analiză privind jurisdicţia canonică a acesteia pe teritoriul Republicii Moldova[12]. Ne-am fi aşteptat ca această analiză să fie asumată de Mitropolia Moldovei dar…surpriză! La final, aflăm că această analiză aparţine “Biroului de presă al Episcopiei de Ungheni şi Nisporeni”. O nouă dovadă a politicii “adio dar rămân cu tine” a mitropolitului Vladimir: faţă de Moscova poate afirma că a dat replica celor de la Bucureşti, iar celor de la Bucureşti le poate spune că este un punct de vedere care nu îi aparţine!
Principalul argument din acest text este că Imperiul Ţarist a întemeiat în 1813 în Basarabia Arhiepiscopia Chişinăului şi Hotinului. Patriarhia Ecumenică ar fi avut un termen de prescripţie de 30 de ani în care putea să revendice acest teritoriu canonic; neacţionând astfel, nu se mai poate pune la îndoială dreptul Patriarhiei Moscovei în Basarabia. Un alt argument invocat este că primul mitropolit al acestei arhiepiscopii, Gavriil Bănulescu – Bodoni, nu ar fi fost sancţionat la vremea respectivă de Patriarhia Ecumenică. În 1918, afirmă acest text, BOR a integrat această arhiepiscopie în componenţa sa, fără a reveni la situaţia din 1812, recunoscând astfel “de drept Arhiepiscopia Chişinăului”. În 1940 “Mitropolia Basarabiei a reintrat în sfera de influenţă a Patriarhiei Ruse care o crease în 1812”. În timpul URSS Biserica Ortodoxă a funcţionat în Basarabia (se trec cu vederea cu desăvârşire patimile îndurate din partea regimului comunist), iar în 1991 a fost recunoscută de noul stat Republica Moldova. BOR, afirmă acest text, ar fi trebuit să iniţieze “un dialog frăţesc”, nu să-şi impună unilateral jurisdicţia eclezială în Republica Moldova, nesocotind astfel “dorinţa clerului şi poporului din acest stat” (ca şi cum aplicarea canoanelor ar ţine de voinţa de la un moment dat a unor persoane) şi fără a avea “acordul Patriarhiei Ruse”. În viziunea acestui text, ar exista o deplină continuitate: Mitropolia Moldovei ar fi continuatoarea tuturor formelor de organizare bisericească de pe teritoriul actual al Republicii Moldova, de la apariţia “Moldovei medievale” până în prezent. Urmând acest raţionament, ar însemna că BOR nu ar avea jurisdicţie eclezială nici asupra teritoriului Moldovei medievale din cuprinsul României actuale. Întregul text se bazează pe un argument foarte simplu: modificarea graniţelor înseamnă automat şi modificarea jurisdicţiei ecleziale, în această succesiune. Folosind acest raţionament, textul intră într-o contradicţie internă, din moment ce argumentul este exact contrar celui al russkiy mir, pe care Patriarhia Moscovei, implicit Mitropolia Moldovei, se bazează. Textul merge mai departe, condamnând “etnofiletismul” BOR care este într-adevăr o abatere de la dogmele Bisericii Ortodoxe, repudiat ca atare în 1872. În realitate, aşa cum am arătat, teoria russkiy mir este echivalentul etnofiletismului din secolul 19. Interesant de remarcat că acest text reia întocmai argumentaţia infirmată de CEDO, anume că nu pot exista două Biserici Ortodoxe pe teritoriul Republicii Moldova.
Ulterior, arhiepiscopul Marchel de Bălţi şi Făleşti al Mitropoliei Moldovei a postat pe YouTube un film în care reia argumentele acestui text, îndemnându-i pe cei fideli să aprofundeze canoanele invocate.-
INTERVIURILE HotNews.ro