Administratia Trump, in constructie. Primele semnale

Puncte cheie:

• Cu mai mult de o lună înaintea inaugurării noului preşedinte al Statelor Unite, pe 20 ianuarie 2017, administraţia Trump prinde contur, practic oamenii din poziţiile cheie fiind deja nominalizaţi şi intraţi în atenţia opiniei publice;
• Luni, 19 decembrie a.c., Colegiul Electoral îl va alege propriu-zis pe preşedintele Statelor Unite, dar scorul potenţial de 306-232 „voturi electorale” în favoarea lui Donald Trump face aproape imposibilă o surpriză, în pofida apelurilor disperate ale democraţilor ca cel puţin 38 din electorii câştigaţi de Trump să voteze invers, ceea ce teoretic ar întoarce balanţa în favoarea lui Hillary Clinton;
• În istoria Statelor Unite, au fost până în prezent 82 de electori care au votat altfel[1] decât decisese majoritatea simplă a alegătorilor din statele lor (faithless electors), din care doar 9 în ultimii 100 de ani, dar niciodată voturile rebele nu au schimbat câştigătorul rezultat din aritmetica simplă a Colegiului Electoral;
• Deşi nu mai contează pentru alegerea propriu-zisă a preşedintelui (contează însă mult pentru analizele privind reprezentativitatea puterii executive în sistemul politic american, având în vedere votul indirect), trebuie spus că Trump a pierdut „votul popular” la 2,8 milioane diferenţă, ceea ce este enorm, fiind cea mai mare diferenţă cu care a pierdut vreodată un preşedinte ales (la precedentul caz, în 2000, democratul Al Gore avusese cu 544.000 de voturi populare peste George Bush Jr.);
• Administraţia Trump va avea în componenţă, după primele semnale, oameni extrem de puternici, mulţi dintrei ei foarte bogaţi, care au confirmat în carierele lor şi au avut performanţe de top, fie că ne referim la cariere manageriale, investiţionale sau militare, de exemplu. Ideea este importantă pentru că toţi aceşti oameni au performat în domeniile lor şi s-au îmbogăţit, de fapt, în cadrul Sistemului (ca şi Trump, dealtfel), adică al acelui „sistem corupt”, cu Wall Street în frunte, pe care o mare parte din alegătorii lui Trump credeau că noul preşedinte îl va distruge, îl va pulveriza, îl va călca în picioare după învestire;
• O analiză Politico sugera recent că guvernul nascent Trump, cu averi evaluate la 35 miliarde de dolari[2], ar putea fi cel mai bogat din întreaga istorie a Statelor Unite. Să ne înţelegem, nu spun că acesta ar fi un lucru rău în sine, după cum nu e nici o garanţie a succesului, dar este un indicator destul de limpede că administraţia Trump nu va demantela Sistemul pe care, în campanie, noul erou popular de la Washington spunea că „este controlat de Wall Street iar Hillary Clinton este reprezentanta Wall Street în politica americană”;
• Cabinetul de miliardari[3] şi de generali în retragere al administraţiei Trump nu va distruge Sistemul, ci îl va întări, spre stupefacţia alegătorilor săi din lower middle-class şi din deja faimoasa „white working class” care a înclinat balanţa, la o limită uneori de sub 1%, în câteva state-cheie, în favoarea lui Donald Trump;
• În ceea ce ne interesează mai mult pe noi, adică pentru poziţiile din domeniile securităţii şi politicii externe, nominalizările aduc semnale mixte, contradictorii, cu perspective bune şi mai puţin bune în relaţionarea cu Uniunea Europeană, NATO, China şi Rusia, pe care le vom dezvolta în cuprinsul articolului;
• În esenţă, le-aş spune celor care cred că Trump nu va face nimic din ceea ce a promis să nu-şi facă iluzii, căci o parte din promisiunile sale de politică internă şi de politică externă vor deveni realitate, dar le-aş spune şi celor care cred că Trump va arunca America şi lumea în aer că se înşală. Nu e în interesul lui şi al celor din jurul său să o facă. Iar nominalizările de până acum ne arată că noul preşedinte american „va umbla” la nuanţe, nu la esenţe.

*

Nominalizările preşedintelui ales Donald Trump pentru admininstraţia care îi va purta numele ar trebui să-i pună pe gânduri pe americanii care l-au votat (sau cel puţin pe cei din atât de frustrata „clasă muncitoare albă”, cea care l-a făcut preşedinte pe Trump) dar în egală măsură şi pe noi, cei de aici, de la periferia Uniunii Europene şi a NATO.

Amestecul de miliardari, ori cel puţin multimilionari, neurochirurgi pensionaţi şi scriitori rataţi, terorizaţi de propriile amintiri din copilărie (vezi cazul lui Ben Carson, ridiculizat cu ferocitate de Trump în campanie, acum ministrul locuinţelor şi dezvoltării urbane) şi generali în retragere, demişi în trecut de Obama, din cabinetul republican nascent ne indică o puternică tendinţă conservatoare în plan economic şi social, ultracorporatistă ca interese investiţionale, militaristă şi destul de rudimentară ca viziune asupra managementului securităţii interne şi internaţionale, dar, aparent paradoxal, puţin sensibilă la fundamentul strategic al NATO şi la relaţia specială cu Europa, deschisă în schimb ideii de încetare a rivalităţilor globale şi regionale cu Rusia, dispusă să-şi arate forţa şi superioritatea în relaţia cu China.

Din cele trei clivaje de care vorbeam în alegerile prezidenţiale din toamnă, între America lui Hillary Clinton şi America lui Trump, numai unul va duce la rezultate concrete, vizibile. Să le luăm pe rând, succint. Falia politică (sistem versus antisistem) nu va duce la nimic, căci administraţia Trump nu va schimba sistemul politic american, ci doar va aduce figuri politice noi în vechiul sistem. Dimensiunea economică (globalism versus americanism) se va dovedi şi ea un bluf, căci anturajul lui Trump şi apropiaţii lui politici vor dori păstrarea pieţei libere globale şi chiar a avantajelor aduse business-urilor lor de oportunităţile ieftine ale exporturilor chineze de pe piaţa americană, iar povestea cu locurile de muncă bine plătite pentru americani, în locul celor prost plătite pentru imigranţi (de ce şi-ar sacrifica profitul un patron american?), se va sparge ca un balon de săpun. Va rămâne în picioare cea de care, de fapt, nu s-a vorbit aproape deloc, adică falia culturală tabu a Americii, între principiul corectitudinii politice (discriminarea pozitivă a minorităţilor), care va începe să piardă teren, şi nativism, ca să folosim termenul la modă, şi nu alţi termeni mai duri.

Un anunţ suprinzător a fost cel care a vizat mult aşteptatul post de Secretar de Stat. După două întâlniri cu Mitt Romney, care părea la un moment dat cel ales (oricum ar fi fost suprinzătoare opţiunea, având în vedere cvasi-totala lipsă de experienţă în domeniu a lui Romney), alegerea lui Trump a fost Rex Tillerson, CEO al gigantului ExxonMobil. Nu e chiar un amănunt banal că viitorul ministru de Externe al Statelor Unite are o relaţie apropiată cu Vladimir Putin, fiind chiar decorat în 2013 de preşedintele rus cu „Ordinul Prieteniei”,pentru excelenta colaborare cu compania rusă Rosneft. Tillerson este o opţiune care trezeşte nemulţumiri chiar şi în mediile republicane[4], fiind considerat mult prea apropiat de Putin pentru a putea reprezenta eficient interesele de politică externă ale Americii. Audierile de la Senat în cazul lui Rex Tillerson se anunţă dure[5] iar votul strâns, însă probabilitatea unei respingeri este totuşi mică, având în vedere majoritatea republicană din Congres.

La Departamentul Apararii alegerea a fost Jim Mattis, general în retragere, supranumit Mad Dog (câinele turbat), o figură interesantă a leadership-ului militar american de acum câţiva ani. Trecem peste faptul că nominalizarea de la Apărare încalcă tradiţia numirii unui civil în fruntea Pentagonului şi va avea nevoie de o dispensă din partea Senatului (o va primi, desigur), pentru a observa că Mad Dog Mattis, un militar cu o carieră de 44 de ani, care n-a fost niciodată căsătorit şi nu a avut copii, a fost remarcat în campaniile din Afganistan şi Irak, în 2004, pentru duritatea şi „maximele” lui, gen „e distractiv să mergi în Afganistan, să împuşti tipi care îşi pălmuiau nevestele că nu purtau văl”[6]. Dincolo, spuneam, de exotismul figurii lui, sunt şi lucruri de substanţă care trebuie observate, precum un anumit angajament faţă de responsabilităţile Americii în lume, foarte bine punctate în excelenta analiză a Octavian Manea, în Revista 22: „Are un sens profund al istoriei și un respect special pentru generația care, după marile răz­boaie mondiale ale secolului XX, a împins America spre asumarea unor responsabilități globale și spre îmbrățișarea rolului de custode al ordinii postbelice. America a învățat atunci o lecție pe care Mattis o reamintește ori de câte ori are ocazia:„nu poți întoarce spatele lumii“;„cea mai mare generație ne-a con­sa­crat implicării în lume, nu să ne retragem din ea“. Ecosistemul instituțional creat atunci (NATO, ONU) reprezintă un interes național al SUA:„nu trebuie să pierdem din vedere fap­tul că ordinea internațională pe care am cons­truit-o din cenușa celui de-al doilea răz­boi mon­dial merită apărată și consolidată“. Este moștenirea, testamentul „ma­rii generații“, pe care Mat­tis o va apăra în mandatul său”[7]. Nu ne rămâne decât să sperăm că evaluarea de mai sus, altminteri încurajatoare şi de bun augur, nu este cumva prea optimistă.

Tot pe linia noutăţilor de politică externă ale preşedintelui ales Trump vine şi atacarea marelui tabu din relaţia cu Beijingul, acela al „principiului unei singure Chine”, prin simpla recunoaştere, fie şi doar simbolică, a autorităţii Taiwanului[8].Tratarea chestiunii în regim de negociere, de troc, aşa cum a anunţat Trump relaxat, suprinde pe toată lumea şi produce îngrijorare şi în China, şi în Statele Unite[9]. Personal, nu aş merge până acolo încât să cred că noua abordare a relaţiei cu China (trecerea liniei roşii), chiar dacă se concretizează, ar putea conduce la un război între primele două mari puteri ale lumii, dar riscul constă în posibilitatea ca şi alte tabuuri ale ordinii politice postbelice să fie deschise, în Asia sau în Europa, de către China sau de către Rusia, cu privire la securitatea globală sau regională şi la aliaţii mai vechi sau mai noi ai Statelor Unite.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro