Adolescentul te scoate din minți? Ce soluții au psihologii: „Rămâneți curioși față de ceea ce trăiesc și cât puteți de calmi când poveștile lor vă vor ridica părul pe ceafă”

Sunt inteligenți, dar și nepoliticoși, aroganți chiar, creativi, amuzanți, experți în replici și comentarii nelalocul lor și, în general, au un comportament derutant care-i scoate din minți pe părinți și nu numai. Problemele acestei vârste dificile pot fi amplificate și de abordări greșite din partea părinților care, supuși presiunilor, pierd „busola” parentingului sănătos.

Soluții există, iar cei care se simt depășiți, pot apela la specialiști pentru o mână de ajutor. Iată mai multe recomadări pentru a putea naviga ca părinții în această perioadă plină de provocări.

Știm deja de la specialiștii în neuroștiințe că un creier de adolescent nu este asemenea unuia de om matur. Că este încă „în construcție”. Că, la adolescenți, cortexul prefrontal – adică acea zonă din creier asociată, printre altele, cu raționamentul, atenția, controlul impulsurilor, gândirea organizată, gestionarea riscurilor, luarea deciziilor, memoria pe termen scurt – se va maturiza complet la vârsta de 25 de ani. 

Firește că acest lucru nu scuză comportamentul nepotrivit al adolescenților – ei trebuie în continuare să învețe ce este permis și ce nu – dar ajută la explicarea lui. Ne ajută să înțelegem de ce căutarea senzațiilor tari și judecata slabă merg mână în mână și de aici și riscurile asociate.

„Mi-a fost clar că propria mea adolescență nu mă va ajuta”

Este nevoie de răbdare în relația cu adolescenții. Multă. Și nu doar atât. Este o realitate pe care a experimentat-o fiecare părinte care crește sau a crescut un copil aflat la această vârsta dificilă.

„Viața ca părinte de adolescent a fost pentru mine ca o excursie plină de neprevăzut în care toate punctele mele slabe mi-au fost puse în față. A fost o aventură plină de neprevăzut”, spune psihologul Miruna Jovin, din experiența ei de părinte.

Asta, în condițiile în care, profesional, psihologul știa că perioada adolescenței este una de căutări, una în care copiii încearcă să se descopere pe ei înșiși.

„A fost important să nu uit că lucrurile pe care le făceau și le spuneau nu erau îndreptate către mine, ci erau doar încercările lor de a-și găsi locul. Mi-a fost clar că propria mea adolescență nu mă va ajuta, de data asta. Vremurile s-au schimbat iar adolescenții din fața mea nu sunt eu”, mai spune Miruna Jovin.

La rândul ei, Cristine Carter, doctor în sociologie, mamă și autoare de cărți despre adolescenți, remarcă într-un articol citat de momsoftweensandteens.com că, indiferent cât de respectuoși, de inteligenți, de amuzanți sau responsabili pot fi, adolescenții au un talent special de a ne „înnebuni”.

„Sunt momente în care pur și simplu nu înțeleg de unde au căpătat aceste gesturi care mă scot din minți, de unde comentariile acestea contradictorii și criticile subtile. Sunt uimită și exasperată de felul lor neîncetat și de talentul lor de a da totul peste cap, în condițiile în care încerc atât de mult să țin lucrurile sub control”, mărturisește Carter.

Ea spune că din experiența creșterii a doi adolescenți a învățat că poate conta pe absolut toate modurile paradoxale în care copiilor le place să trăiască și să relaționeze cu noi, părinții. „Adesea, mi-am mușcat limba, mi-am ținut respirația, am încercat să nu pierd din vedere cât de mult îi iubesc, sperând că, la un moment dat, lucrurile vor reveni la normal”.

Până atunci, tot ce poate face un părinte este să încerce să gestioneze copii confuzi, complicați, capricioși, în timp ce înaintează pe drumul dificil al creșterii copiilor aflați la o vârsta critică.

Lista lucrurilor care-i scot din sărite pe părinți

Cristine Carter a întocmit, într-o ordine aleatorie, o listă a lucrurilor prin care adolescenții reușesc să-i scoată din minți pe părinți.

• Nu contează de câte ori îi spui adolescentului tău să facă un lucru – și el te mustră cu un «știu, nu trebuie să-mi amintești tot timpul, mă ocup!» – până la urmă, inevitabil, va uita.
• Alt tip de situație este cel în care adolescentul, deși poate aprecia punctele forte ale părintelui, preferă să scoată în evidență și nu foarte discret greșelile pe care acesta le face. „Niciun părinte nu este bun la toate, dar fiecare excelează în anumite lucruri. Copiilor noștri le place să ne compare cu alți părinți și sunt cei mai duri critici ai noștri. Nu ești cel mai bun bucătar? Ei bine, în timp ce servești cina vei auzi și o replică de genul «mama lui X gătește cea mai bună mâncare pentru familie, în fiecare zi»! Nu te pricepi foarte bine să ții ordine în casă? Atunci, în timp ce frisonezi răscolind casa pentru a găsi un document important vei auzi: «casa lui Y este întotdeauna atât de ordonată și de organizată»”.
• Atunci când adolescenții greșesc sau uită lucruri, când nu reușesc să ducă ceva la bun sfârșit, vor găsi imediat cea mai bună scuză posibilă pentru a da vina pe noi, părinții. Vor munci din greu pentru a apăra, explica sau justifica orice greșeală pe care o fac, pentru că nu vor dori niciodată să recunoască faptul că este vina lor. Dorm prea mult și întârzie la școală? Vor spune: „De ce nu m-ai trezit?”, Nu găsesc un obiect important? Vor întreba: „Ce ai făcut cu el?”

Dar, chiar dacă adolescenții se comportă față de părinți ca și cum nu i-ar plăcea și nu i-ar dori prin preajmă, în adâncul sufletului, au nevoie de ei și vor să le fie alături.

„Adolescenții au nevoie să fie ascultați. Cred că acesta este un lucru pe care am face bine să nu îl uităm. Iar să îi ascultăm nu înseamnă să îi certăm, nu să le dăm sfaturi, ci să fim cu adevărat interesați de ce se întâmplă în lumea lor. Iar asta este cheia pentru părinții de adolescenți. Dacă pierd relația cu aceștia, pierd și ocazia să corecteze sau să contracareze lucrurile nedorite cu care copiii lor s-ar putea confrunta”, atrage atenția psihologul Miruna Jovin. 

Elemente de parenting care se pot pierde

La rândul lui, psihologul Carl E. Pickhardt remarcă faptul că atunci când un părinte ajunge după o perioadă mai lungă de timp să spună că adolescentul său îl „înnebunește” problema s-ar putea să nu fie, în primul rând, la adolescent, ci la el însuși. 

Posibil ca pe lângă faptul că au la ușă un adolescent indisciplinat, încăpățânat, conflictual sau chiar autodistructiv, părintele să fi agravat situația printr-o poziționare parentală defectuoasă.

Potrivit psihologului mai sus citat, o astfel de poziționare este cea în care părintele pare să-și fi pierdut inițiativa, deoarece simte că adolescentul a preluat controlul și el nu poate face altceva decât să-l urmeze.

Un astfel de părinte ajunge să fie doar reactiv, așteptând să apară criza, pentru a ști ce să facă în continuare. Ori, părintele trebuie să continue să-i impună copilului în mod activ reguli și să-i comunice așteptările responsabile.

În al doilea rând, părintele poate să-și piardă perspectiva, ajungând să identifice problema cu persoana. Este mai puțin capabil să vadă adolescentul în termen pe deplin umani, mai puțin capabil să se concentreze pe punctele forte, ci mai degrabă pe slăbiciuni, pierzând speranța. Un astfel de părinte vede doar crize și lucruri rele care urmează să vină. Ori, părintele trebuie să aibă percepția faptului că orice problemă a adolescentului este o mică parte a unui întreg care reprezintă persoana și că, deși unele lucruri merg prost, multe altele merg bine.

De asemenea, poate exista o pierdere a responsabilității, părintele ajungând să dea vina pe adolescent pentru starea lui mintală și emoțională. „Sunt mereu nefericit din pricina comportamentului lui!” Ori, părintele ar trebui să se poată detașa emoțional și să-și poată păstra starea de independență, astfel încât să-și asume responsabilitatea pentru propriile sentimente, nu pentru cele ale adolescentului.

Părintele trebuie să-și conserve energia, să-și mențină sănătatea și bunăstarea, pentru a-l putea ajuta pe adolescent atunci când acesta se află cu adevărat în dificultate. Pentru că străduința excesivă de a face față oricăror neplăceri produse de tânăr îl poate aduce la epuizare.

Nu în ultimul rând părintele poate ajunge să-și piardă încrederea în sine, pentru că se descoperă ineficient în efortul său de a corecta ceea ce funcționează greșit la adolescentul lui. Se poate simți frustrat și descurajat pe măsură ce această încredere se pierde și „indiferent ce face, nu ajută!”

„Părinții care simt că adolescenții îi «înnebunesc», ar trebui să fie atenți la propria lor stare de spirit”

Sfatul psihologului este acela ca părintele să accepte că el controlează efortul și nu rezultatul. Că poate oferi opțiuni, nu poate dicta alegeri. Dar să continue să-și asume responsabilități și să deruleze acțiuni sănătoase în familie, fără a da semne că renunță.

„În opinia mea, atunci când, pentru o perioadă lungă de timp, părinții simt că adolescenții lor îi «înnebunesc», ar trebui să fie atenți la propria lor stare de spirit și de dispoziție, ca nu cumva acestea să fie tulburate. Pentru că părinții «nebuni» nu iau decizii bune!”, atrage atenția Pickhardt.

Iar atunci când simt că nu fac față, să apeleze la ajutor specializat pentru a-și recăpăta claritatea mintală, echilibrul emoțional și parental. „Cu ajutor, pot restabili unul sau mai multe dintre elementele esențiale pe care le-ar fi putut pierde temporar: inițiativa, perspectiva, responsabilitatea, energia și încrederea”, conchide Pickhardt.

La rândul ei, psihologul Miruna Jovin, lansează un apel către părinți de a rămâne deschiși și onești față de copiii lor aflați la vârsta preadolescenței și a adolescenței, dar și față de ei înșiși: „Cereți ajutor când credeți că nu mai știți încotro să o luați. Mergeți la propria voastră terapie. Rămâneți curioși față de ceea ce trăiesc adolescenții voștri și cât puteți de calmi când poveștile lor vă vor ridica părul pe ceafă. Doar așa puteți să aflați cât mai mult din lumea lor, să le rămâneți aproape. În ciuda aparențelor, adolescenții au multă nevoie de adulți responsabili lângă ei. Au nevoie să fie ghidați și însoțiți de părinții lor în acest drum pe care merg să se caute pe ei înșiși”.