Al Pacino despre sine intr-o carte de interviuri tradusa si in romana

„Unul dintre lucrurile extraordinare legate de actorie e ca esti deodata capabil sa-i spui cuiva care ti-a pus o drujba in gat sa si-o bage in fund”, spune Al Pacino in cartea de interviuri „Al Pacino in dialog cu Lawrence Grobel”, publicata recent in romana de Editura Publica. Cu alte cuvinte, dupa ce il joci pe Tony Montana in „Scarface”, nu te mai temi de prea multe in viata. Cu sinceritate taioasa sau parand abil intrebarile delicate, Al Pacino vorbeste in volum despre pasiunea pentru teatru, filmele care i-au iesit sau nu, familia destramata din care provine, femeile pe care le-a iubit, influenta lui Marlon Brando sau placerea de a avea copii.

Probabil ca intrebarea cu care incepi sa citesti cartea e daca imaginea pe care ti-ai format-o despre Al Pacino din filme se va potrivi cu cea creata din raspunsurile la intrebarile lui Lawrence Grobel. Raspunsul e da. Regasesti acelasi umor malitios si aceeasi vointa pe care actorul le-a imprimat personajelor sale, dar exista cel putin o calitate care poate fi noua in masura in care nu ai sesizat-o pana acum in anumite roluri: o sensibilitate deosebita si o pudoare care il impiedica sa vorbeasca deschis despre subiecte intime – de pilda, moartea mamei la numai 43 de ani si a bunicului matern imediat dupa, sau relatiile pe care le-a avut cu actritele Kathleen Quinlan, Jill Claybourgh, Marthe Keller, Diane Keaton sau Beverly D’Angelo.

Cartea se citeste pe nerasuflate, desi n-a fost realizata pe nerasuflate ci in vreo 25 de ani. Povestea ei e urmatoarea (si e interesant cum numele lui Marlon Brando apare la intervale regulate, ca pentru a binecuvanta destinul unui alt mare actor): in 1970, Al Pacino a citit in revista „Playboy” un interviu dat de Marlon Brando unui anume Lawrence Grobel. Pana atunci refuzase interviurile si pentru ca nu ii placea sa se deschida in fata unor necunoscuti, dar si pentru ca nu era obisnuit sa vorbeasca despre sine.

Interviul lui Marlon Brando i-a placut, insa, si a dorit si el sa fie intervievat de Grobel pentru „Playboy”. Acesta a fost inceputul unei frumoase prietenii si al mai multor interviuri realizate de atunci incoace. Cartea publicata in 2006 de Gallery Books, divizie a editurii Simon &Schuster, are astfel mai multe jaloane temporale. Primul e 1979, anul interviului din „Playboy” – care e si cel mai consistent (are la baza 40 de ore de inregistrare).

Altul e anul 1983, cand Lawrence Grobel l-a intervievat pe Pacino pentru „Rolling Stone”, dupa premiera lui „Scarface” si moartea tanarului actor James Hayden, prieten al lui Pacino si partener in piesa „American Buffalo” de David Mamet. Altul e 1990, anul interviului pentru „Entertainment Weekly”, cu ocazia iesirii pe ecrane a filmului „Nasul III”, cel mai asteptat film al acelui an (sau al deceniului, cum au scris altii.).

In 1996, cei doi au facut un nou interviu dupa premiera lui „In cautarea lui Richard”/”Looking for Richard”. Au mai discutat in 1998, cu ocazia unei vizite pe care Pacino a facut-o la Los Angeles, orasul unde locuieste Lawrence Grober; in 2001, cand Grober a avut ideea geniala sa-l invite ca „material de studiu” pentru studentii de la UCLA carora le preda un seminar despre interviu; in 2002 – dupa ce lui Pacino ii luase foc apartamentul din New York; in 2004 – dupa ce actorul il interpretase pe Shylock in „Negutatorul din Venetia” (regia Michael Radford) si in fine in 2005 – la plaja, in curtea casei inchiriate de actor in Beverly Hills.

Marlon Brando a aparut in viata lui Al Pacino cand acesta nici nu stia cine e Brando. Avea 12 ani si facea teatru la scoala. Cineva l-a vazut jucand si i-a spus ca joaca ca Marlon Brando. A fost perioada in care profesorul de teatru i-a scris mamei lui Alfredo James Pacino spunandu-i ca baiatul ei are talent. Dar mama a replicat ca sunt prea saraci pentru ca baiatul sa se faca actor.

Peste ani, tanarul Al Pacino avea sa ajunga pe acelasi platou cu Marlon Brando. „Nici nu-ti poti imagina cum m-am simtit la prima repetitie cu Brando”, incepe Pacino povestea despre „Nasul”. Toti actorii – Robert Duvall, James Caan, Al Pacino, Diane Keaton stateau in jurul lui Brando si ii ascultau cu gura cascata povestile despre indieni. Dupa filmarile la „Nasul” (unde Pacino asculta Stravinski pe platou pentru a-si compune expresia fetei), Francis Ford Coppola avea sa spuna ca Al Pacino e unul dintre cei mai inteligenti actori cu care a lucrat.

Cand vorbeste despre meseria de actor ori admite ca nu ii intelege misterul, ori o compara cu mersul pe sarma care „iti schimba compusii chimici din corp” (actoria de teatru), ori ii recunoaste – actoriei de film – capacitatea de a prelua din forta personajelor. „Era o zi fierbinte de vara si stateam pe bancheta din spate intr-un taxi. Si era camionul asta care-mi varsa toate alea in fata. Am scos capul pe geam si am urlat la el: De ce arunci tot rahatul ala pe strada? Iar el zice: Da’ tu cine esti? I-am urlat: Sunt politist, iar tu esti arestat, trage pe dreapta! Si-am scos insigna lui Serpico. A fost o fantezie de moment. Urma sa-l pun sub arest cetatenesc, dar apoi mi-am dat seama ce faceam.”

Sunt multe amanunte picante in carte, cu toata delicatetea lui Pacino (Lawrence Grobel a trebuit sa-l intrebe si lucruri mai indiscrete – cerea piata!), dar cele mai placute fraze sunt cele – foarte precise – in care vorbeste despre meseria sa. „O balerina sta atata amar de vreme sa repete miscarile, ore de munca grea, pentru ca atunci cand se arunca in scena sa nu se gandeasca la altceva decat la puterea muzicii ce-o invaluie si la povestea pe care o spune fizic. Incerci sa te aduci intr-o stare in care nu te mai gandesti la ce faci, fiinda te-ai pregatit. Iar asta inseamna cu adevarat improvizatie.”

Daca dialogul cu jurnalistul american demonteaza un mit, atunci e acela al celebritatii. Al Pacino evita interviurile pentru ca nu vrea ca persoana sa sa o ia inaintea personajelor si astfel spectatorii sa il identifice cu rolurile. Pe de alta parte, celebritatea strica unui actor pentru ca nu-i mai permite sa fie un observator, sa lucreze din umbra. Daca cineva si-ar imagina avioane personale si servitori in livrea, va descoperi la inceputul cartii un Al Pacino care locuieste intr-un apartament modest din New York, pe a carui usa nu scrie numele sau, ci C.Bergen si care are in permanenta pe frigider o punga cu biscuiti inceputi pe jumatate, iar in frigider chiftele.

Volumul (tradus in romana de Sanda Watt si aparut in seria Victoria Books) e interesant si pentru parerile lui Pacino despre filmele sale mai putin reusite pe care le priveste cu luciditate, dar fara sa-i fie rusine cu ele.

Cele mai reusite dialoguri sunt cele din primul interviu. Daca toata cartea ar fi fost asa, rezultatul ar fi fost altul. Primul dialog are zvac, eroii se tatoneaza (abia s-au cunoscut), se ataca, se repliaza, se tachineaza; sunt multe elemente dintr-o discutie la terapeut. Lawrence Grobel stie si cum sa transforme raspunsurile deviate in noi intrebari. E insistent intr-un mod empatic, nu e obraznic. Al Pacino va scrie in „Cuvantul inainte” ca marele talent al lui e ca iti inspira incredere, ca te face sa i te destainui usor.

„Ma simt de parca as fi jucat fotbal cu tine”, ii va spune actorul jurnalistului la capatul primului interviu. Aceasta carte – daca ar fi fost mai unitara – ar fi putut fi si diagrama unei prietenii „impotriva naturii”, scenariul unui proces prin care doi oameni au ajuns sa aiba incredere unul in celalalt. Asa, arzand etapele, ea ramane o carte de interviuri care reuseste sa dezvaluie foarte multe din personalitatea intervievatului. Pentru ca autorul nu taie momentele de legatura, pauzele, capetele de raspunsuri – adaugand si amanunte de atmosfera -, dialogurile sunt vii si pasionante.

￢