La începutul acestei veri, o tânără de 16 ani s-a sinucis de frica Evaluării Naționale. Conform informațiilor publice, adolescenta era orfană de mamă, iar tatăl lucra în străinătate. Deci e foarte posibil ca școala să nu fi fost prima și singura sursă de anxietate, dar pare să fi fost cireașa de pe tort. Cum timpul zboară și copiii mei se apropie cu pași repezi de examenele adolescenței, mă gândesc tot mai des la atitudinea cea mai înțeleaptă pe care s-o abordez ca mamă referitor la calificative, note, concursuri, premii, examene, alegeri de viitor.
Sunt conștientă că îmi va fi foarte greu să mă desprind de propria experiență școlară. Am fost un elev care a învățat enorm și a crezut cu tărie că cine are carte are și parte. Venind dintr-o familie modestă, nu am avut alte opțiuni de a zbura din cuib, iar pe vremea mea nu prea se investea în activități extrașcolare, cum ar fi sportul sau artele. Așa că am studiat și am citit mult, am participat la zeci de olimpiade și până la terminarea facultății am tot bifat titluri de șef de promoție. După atingerea unui obiectiv academic, mulțumirea mă ținea maxim 2 zile, apoi îmi fixam un nou țel.
A fi olimpic internațional sau șef de promoție deschide niște uși, dar nu rezolvă marile probleme ale vieții
Probabil că asta m-a ținut departe de anturaje proaste și alegeri nesăbuite, dar de copilărie și adolescență nu m-am bucurat cu adevărat. Uitându-mă în urmă, regret, de exemplu, că nu am petrecut mai multe vacanțe la bunica în Maramureș, că n-am citit mai mult în afara lecturilor obligatorii la școală, că n-am investit într-un hobby. Nu prea trăiam în prezent, așteptam mereu să treacă timpul și să ajung în etapa următoare a vieții. Să vină repede liceul, apoi facultatea și să devin odată și eu adult responsabil.
Citește continuarea articolului AICI.