Ana Blandiana. Jurnal de interdicție
Într-o și necesară, și consistentă prefață, inteligent intitulată Cuvânt înainte – Cuvânt după, Ana Blandiana istorisește cu lux de amănunte povestea celei mai recente cărți a domniei-sale. Scrisă în urmă cu mai bine de 30 de ani, în intervalul de timp strict delimitat de datele 31 august 1988-12 decembrie 1989. Carte care, la data la care conținutul ei era așternut pe hârtie, nu putea spera că va vedea vreodată lumina tiparului.
Mai-mult-ca- trecutul (Editura Humanitas, București, 2023) nu e nici un nou roman, nici un inedit volum de poezie. La ora la care cele cuprinse acum între copertele unui volum masiv (mai bine de 530 de pagini) erau așternute pe hârtie, Ana Blandiana era un scriitor pus la index. Îi fusese furat pînă și dreptul de a îndrăzni să se gândească la o eventuală publicare. Pentru simplul și tragicul motiv (un tragic devenit banal în România totalitară) că însemnările domniei-sale, însemnări aproape zilnice, se constituiau atunci în ceea ce aș numi un jurnal de interdicție. Interdicție personală. Interdicție națională. Interdicția de a gândi liber.
Mai concret. În seara zilei de 31 august 1988, Ana Blandiana avea să afle că rubrica sa din România literară (rubrică ce avea deja un anume istoric) a fost interzisă. Scriitoarei i se luase, de fapt, dreptul de semnătură (interzicerea de la România literară fiind doar un dureros vârf al icebergului) fiindcă cineva din înaltele sfere, din cele mai înalte sfere ale cenzurii politice socotise că Blandiana iar sărise calul. Comisese o adevărată crimă de lezmajestate în volumul Întâmplări de pe strada mea, volum în care, sub aparent inofensiva mască a motanului Arpagic, ar fi fost caricaturizat însuși Cel mai iubit fiu al poporului. Același care, deși indirect, va deveni, într-un fel sau altul, personajul principal al cărții de astăzi. Un personaj prin raportare la care toate celelalte, oricât de apropiate, de la Romulus Rusan, soțul scriitoarei, Geta, sora și principala confidentă, mama, doamna Otilia Coman, la cei situați la polul opus, precum, să zicem, Gheorghe Rădulescu, D. R. Popescu, Ion Horea sau tovarășa Sonea (descrierea cu lux de amănunte a întâlnirii cu aceasta mi se pare a fi unul dintre punctele forte ale cărții căci e simptomatică pentru mai toată viața intelectuală, pentru absurdul din România ultimilor ani ai dictaturii) nu sunt decât deținătorii unor roluri secundare. Deoarece, ne place sau nu, din martie 1965 și până în decembrie 1989, Ceaușescu, ca produs exponențial al comunismului de tip sovietic, comunism de la a cărui esență, dincolo de disidențele lui afișate, Dictatorul nu s-a abătut nici măcar cu o iotă, ne-a dominat și siluit mai tuturor existențele.
Cum Ceaușescu era peste tot, iar prezența lui devenise încă și mai cruntă în ultimul deceniu comunist (totul se raporta, odată cu trecerea timpului, tot mai apăsat la ce face și la ce gândește El sau la ceea ce mai dorește Savanta), această omniprezență se simte ca atare și în jurnalul Anei Blandiana.
El apărea la televizor dând indicații prețioase referitoare la buna aprovizionare a populației cu de toate. Și asta în pofida lipsurilor evidente și de toate felurile, concretizate în cozile la mâncare, la benzină sau la butelii, în goana în vederea aprovizionării cu pâine ori în aceea a procurării obiectelor de lenjerie intimă, în absența hârtiei de scris, a cernelii sau a minei de pix. El se întrupa în jocul dublu al lui D. R. Popescu sau Gheorghe Rădulescu, în mașina neagră, postată zilnic în fața imobilului în care locuia familia Rusan, în microfoanele Securității, în teama unui Iosif Sava sau Radu Enescu, în disidența dramatică a lui Mircea Dinescu ori în cea tragică a Doinei Cornea, în revolta cu semne de întrebare a lui Dan Deșliu sau în cea lui Aurel Dragoș Munteanu. Și, desigur, în interdicția dreptului la publicare. De la care au pornit notațiile din caiete ce au ajuns să însemne fie un proces verbal al unor ani definitiv pierduți, ani răpiți creației (jurnalul e traversat de obsesia necesității de a scrie) fie un substitut de autentică creație literară, fie un portret al epocii. Așa cum s-a impus, s-a conturat el din felurite puncte de observație. În principal, din Bucureștiul supus demolării, privațiunilor și schilodirilor de toate felurile sau Comana, devenită loc de imperfect refugiu. Dar și din Oradea, oraș al regăsirilor periodice a mamei și, firește a copilăriei și adolescenței, poate chiar și al speranței (altă secvență antologică e aceea a întâlnirii cu fostele colege, întâlnire prilejuită de împlinirea a 30 de ani de la absolvirea liceului), ca și orașul în care apărea revista Familia, singura în care a mai publicat, fără indicarea numelui, poeta, și aceasta datorită lui Dumitru Chirilă, și din Cluj. Orașul studenției și al prieteniilor statornice. În principal, aceea cu Ion Pop.
Notațiile acestea regăsite, salvate de condiția de pagini uitate, pagini cenzurate, pagini exilate (interesant că diarista evită numirea directă a Europei Libere, preferând formula Radio), sunt acum scoase la iveală. După ce au fost recitite, trente ans apres, cu mărturisită uimire de Ana Blandiana însăși. Trecerea timpului nu le-a diminuat impactul. Din contră. Conținutul lor pare încă și mai apăsător astăzi. Irealitatea aceasta din realul descris cu lux de amănunte de Ana Blandiana refuză sau ar trebui să respingă apriori uitarea. Suspendă definitiv dreptul la amnezie. Indubitabil, timpurile erau ireale. Absurdul lor inimaginabil. Căci cum și-ar putea oare imagina cineva de astăzi, cineva a cărui existență a început după decembrie 1989, că în 1988 unuia dintre cei mai cunoscuți scriitori români i se interzicea dreptul de a-și publica noile producții, însă la cele mai vechi se puteau încă face referiri? Și nu oriunde. Ci chiar în România literară.Cum ar putea oare o minte normală de astăzi să înțeleagă că a fost pus în mișcare un întreg sistem care lansa pe piață zvonuri menite să justifice absența unei semnături? Că se spunea la ordin ori ca Blandiana a rămas în străinătate, ori că e grav bolnavă, ori că nu mai e mintal validă?
Sigur, așa cum însăși autoarea a admis într-un amplu interviu publicat recent de Hotnews, pentru generațiile tinere Mai-mult- ca- trecutul ar putea părea o carte de trăsneală totală. Numai că de trăsneală totală nu a fost, nu este cartea, ci așa au fost timpurile în care ea a fost scrisă. Publicând-o acum, neurmând modelul lui Adrian Marino care a lăsat dispoziții testamentare clare referitoare la momentul în care va ieși la public Viața unui om singur, Ana Blandiana și-a asumat riscuri considerabile. Cum o bună parte a celor ale căror nume se regăsesc în carte, cu menționarea disidențelor lor adevărate, a eroismelor de lung parcurs ori numai de moment, dacă nu cumva chiar doar conjuncturale și mai curând verbale sau în (poate) cam prea mare grabă cenzurate, cu dezvăluirea lipsei de solidaritate a breslei, a fricii de întâlniri socotite a fi nepotrivite din cauza unor aproximate neplăceri și încondeieri politico-securistice viitoare, cu revelarea egolatriei care nu pălea defel în fața suferinței semenilor, a discursului menținut obsedat la persoana întâi chiar dacă în propoziție și în context era vorba despre altul, reacțiile adverse nu sunt deloc excluse. Reacții de respingere, de negare violentă. De ignorare. Ori constituite în justificări tardive. De aceea îmi mărturisesc încă de acum curiozitatea legată de numărul recenziilor sau al cronicilor de care va avea parte cartea.
Admit. Nu e deloc comod, nu e nicidecum confortabil să fii pus față în față cu compromisurile de odinioară. Nu e nici pe departe simplu să îți admiți lașitățile. E vorba despre un sentiment încercat în timp real de însăși Ana Blandiana. Sentiment recunoscut ca atare. Autoarea însăși făcându-și consecvent procese de conștiință legate de incapacitatea de a refuza invitațiile și prezența în apropiere a unui Gogu Rădulescu. Ana Blandiana recunoaște omniprezența suspiciunii avute în raport cu alții însă tare mă tem că în gramatica existenței cotidiene impuse de regim, cultivarea suspiciunii, a fricii, a prudenței în raport cu celălalt funcționa drept regulă de viață. Oricum ar fi, aplecarea spre introspecție, autoanalizele, detalierea resorturilor relației cu mama ori cu sora, în opinia mea, înseamnă un atu al cărții.
Mai-mult- ca-trecutul nu este un jurnal ca orișicare. E, cred, cartea anului 2023. Sau una dintre ele. –Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro