Analiză. Kosovo si Taiwan: două dosare spinoase pentru diplomația României

Recentul meci disputat la Priștina între selecționatele de fotbal ale României și Kosovo, ne-a reamintit că am mai jucat și în septembrie 2023, pe Arena Națională, cu reprezentativa acestui mini-stat balcanic pe care oficial România refuză cu obstinație să îl recunoască și că anumiți indivizi din galeria noastră, mai exact membrii grupării extremiste „Uniți Sub Tricolor”, au ținut să fie solidari ostentativ cu „frații sârbi”, afișând sloganul revanșist „Kosovo e Serbia”, cu riscul ca naționala noastră să fie pedepsită de UEFA. Ceea ce s-a întâmplat, România jucând un meci acasă fără spectatori adulţi şi plătind şi o amendă. Atunci fotbaliștii kosovari au ieșit de pe teren în semn de protest, apoi s-au lăsat convinși să revină, fiind învinși în final. S-a remarcat de către comentatorii sportivi că, de fapt, ultrașii din galeria României au exprimat exact punctul de vedere al MAE, doar că au ales un moment nepotrivit și un mod inadecvat de exprimare, pentru că sportul trebuie să fie deasupra problemelor politice, să unească oamenii nu să îi despartă. Cum ar fi fost ca suporterii kosovari să fi afişat primii, neprovocați, un banner pe care să stea scris Ardealul e teritoriu maghiar sau Dobrogea egal Bulgaria? Noi cum am fi reacționat? Presupun că spiritele se inflamau imediat.

Fotbal și politică externă

Faptul că acei suporteri ultra-naționaliști au pregătit un banner și l-au ascuns spre a putea fi introdus clandestin în tribunele stadionului, arată că pentru ei, frăția cu poporul sârb e mai importantă decât spiritul apolitic al sportului. Și mai arată că naționaliștii suveraniști din spațiul carpato-dunărean se tem de secesionism, trăind cu teama că vreodată Ardealul s-ar putea separa de România, fie intrând în compoziția Ungariei, fie devenind stat independent. De aceea, ultrașii din grupul respectiv proferează jigniri cu substrat etnic la adresa maghiarilor, una dintre țintele lor favorite. Huiduind Kosovo și proclamând apăsat că el este teritoriu sârbesc, aceștia de fapt transmit mesajul că România nu va pierde vreodată teritorii, că statu quo-ul creat după al Doilea Război Mondial se menține iar ce s-a întâmplat în Kosovo e o anomalie care trebuie corectată, la o adică chiar prin forță. În opinia lor, România ar putea avea din nou noroc istoric, la fel ca în 1919, adică ar reuși să redevină mai „dodoloață”, de exemplu dacă Republica Moldova se va uni cu țara mamă. Cei mai radicali naționaliști visează inclusiv la o descompunere a Ucrainei, sub efectul agresiunii rusești, care ar permite și unirea cu Bucovina de  Nord si Bugeacul. Sunt pline forumurile jurnalelor de agitați care proclamă Ucraina stat artificial și cer pe un ton isteric ca România să își refacă granițele interbelice. De mirare că au uitat de Cadrilater!

Kosovarii aflați în public pe stadionul Fadil Vokrri din Priștina desigur nu au rămas deloc datori. Cei din tribune la rândul lor au huiduit imnul României și ne-au arătat constant ostilitate, văzându-ne ca pe niște apropiați ai dușmanilor lor, sârbii. O sticlă de plastic cu apă a fost aruncată în fotbalistul Drăgușin, care nu a dat importanță incidentului.  În spatele băncii pe care stătea Mircea Lucescu a fost afișat un banner cu „UÇK – Armata de Eliberare din Kosovo”, considerată în anii 90 grupare teroristă în unele state vest-europene. Aici religia și amintirile istorice joacă un rol important în formarea identităților colective. Sârbii sunt ortodocși, ca și majoritatea românilor, mereu ni s-a spus la școală că au fost singurii vecini constant buni (în afara de Marea Neagră…), în interbelic iugoslavii ne-au fost aliați în Mica Înțelegere și ulterior Iugoslavia a sprijinit politic în anii 60 disidența lui Ceaușescu față de URSS. Dar kosovarii? Ei fiind predominant musulmani, sunt văzuți de extremiștii noștri ca urmași ai opresorilor otomani și potențiali membri ai mișcărilor jihadiste ce pun în pericol securitatea Europei. Sau membri ai bandelor de crimă organizată care sperie Europa de Vest. Judecățile în alb și negru sunt specifice publicului radicalizat de pretutindeni, nu avem noi românii vreun monopol.

În ceea ce privește pasiunile populare, uneori poporul simpatizează cu pozițiile oficiale ale propriului guvern, alteori nu. Iar sportul poate servi ca pretext spre a atrage masele, sau cel puțin partea lor radicalizată, și către problematica spinoasă a relațiilor internaționale ale României.  Ceea ce nu e deloc o situație de dorit. Politica externă în opinia mea trebuie să rămână domeniul de interes al celor preocupați de acest domeniu, în timp ce habarniștii au ca teren de manifestare, vorba vine, politica internă. Nu iese nimeni în stradă dacă doamna ministru Odobescu anunță că vrem să semnăm un acord de cooperare cu Venezuela sau Mali, așa cum ar ieși dacă se ridică exagerat vârsta de pensionare

Nu știu cum ar reacționa acești naționaliști extremiști din România dacă se va ajunge în situația ca Albania să se unească cu Kosovo, sau Bulgaria cu Republica Macedonia de Nord. S-ar bucura că se creează precedentul pentru unirea României cu Basarabia sau ar fi anxioși ca nu cumva statele sud-balcanice respective să ajungă prea puternice și prospere? Interesant este că destul de puțini români fac paralela între România, care ar putea să se unifice cu R. Moldova, și Albania, care și ea ar avea în viitor posibilitatea de a își întregi țara absorbind Kosovo. De fapt nimeni nu îi încurajează pe albanezi în această direcție, după cum nici statele UE nu fac acest lucru cu România. Precedentul unificării unor state, chiar urmând pattern-uri istorice, e văzut mai degrabă ca destabilizator la nivel regional, deci periculos. Să mai spunem că exact ca și în cazul României în relația cu Basarabia, un procent mai mare din cetățenii Albaniei vor unificarea, față de cei din Kosovo.[i]

Sunt destui români care spun că mai bine rămânem cu toții așa cum suntem, în toată Europa! Că o unire cu Basarabia ne-ar costa oricum prea mult, vezi Germania anilor 90. O combinația stranie dintre sindromul „să moară capra vecinului” și grija pentru balanța de putere regională, amintind de fatidicul an 1913 când le-am luat Bulgarilor Cadrilaterul după ce le-am declarat război și i-am invadat, ca să îi împiedicăm să devină prea puternici în regiune.

Forța obsesiilor securitate și confortul de grup restrâns

Știm că mai sunt încă patru state UE care, ca și noi, se cramponează să refuze recunoașterea Kosovo. Grecia, Spania, Slovacia și Ciprul de Sud. Motivul e asemănător. Au grupuri etnice cu tendințe separatiste și se tem de crearea unui precedent periculos, de asemenea contestă modul in care Kosovo s-a separat de Serbia și s-a proclamat în 2008 stat independent. Recent, în luna iunie a acestui an, Parlamentul spaniol a respins cu 293 la 25 o propunere a unui partid catalon (Junts) de a fi recunoscut Kosovo.

Să ne întoarcem pe firul istoriei până in data de 22 iulie 2010. In acea zi, Curtea Internaţională de Justiţie a publicat avizul consultativ privind „Conformitatea cu dreptul internaţional a declaraţiei unilaterale de independenţă a instituţiilor provizorii de autoguvernare din Kosovo”, document în care constată că modul în care fosta provincie iugoslavă și apoi sârbească și-a proclamat independența, după un referendum național, este legal valabil. Anterior, pe 8 octombrie 2008, Adunarea Generală a ONU adoptase Rezoluţia 63/3, prin care solicita CIJ formularea unui aviz consultativ referitor la conformitatea cu dreptul internaţional a declaraţiei unilaterale de independenţă a Instituţiilor Provizorii de Autoguvernare din Kosovo (17 februarie 2008). Întrebarea adresată Curţii prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU a fost următoarea: „Declaraţia unilaterală de independenţă a Instituţiilor Provizorii de Auto-Guvernare din Kosovo este în conformitate cu dreptul internaţional?” Deși răspunul CIJ a fost pozitiv,poziția MAE al României a fost că de fapt CIJ nu a declarat clar că entitatea Kosovo ar fi dobândit statalitate și independență, așadar nu s-ar fi referit la consecințele declarației. Citez din comunicatul MAE: „modalitatea formulării întrebării de către Adunarea Generală ONU nu a permis Curţii să abordeze problema pe fond. Astfel, Curtea a analizat, cu caracter limitativ, numai legalitatea actului propriu-zis de a face o declaraţie de independenţă, dar nu şi consecinţele juridice ale acesteia, adică problema legalităţii constituirii unui pretins nou stat.”[ii]

De fapt, senzația mea este că diplomația românească era pregătită să își păstreze poziția indiferent de verdictul CIJ, afirmând că respingerea existenței Kosovo, stat cu proveniență secesionistă, corespunde interesului național. Iar Serbia, desi negociază cu Kosovo, de mulți ani, un acord de normalizare a relațiilor, care i-ar netezi drumul către aderarea la UE, periodic amenință cu represalii și declară că nu va recunoaște vreodată situația actuală. Belgradul se bazează și pe cele cinci state UE care îi susțin poziția, desi acestea o fac mai ales spre a își susține propria viziune asupra ordinii teritoriale de după Războiul rece. La rândul lor, statele UE anti-Kosovo par să aibă o înțelegere între ele, spre a păstra unitatea de grup și a nu renunța unilateral la poziția adoptată în acest dosar.  Nu le pasă că au aceeași poziția ca Rusia și China. Așadar, deși 22 de state membre UE recunosc Kosovo iar instituțiile europene pun presiune pe cele cinci care se opun să renunțe, deocamdată situația este nemodificată. La nivel mondial, peste 110 state din 193 membre ale ONU recunoșteau deja Kosovo în anul 2022, ceea ce sugerează că Belgradul nu va încerca să își reface granițele folosind forța militară. Altfel va risca sancțiuni, embargo și marginalizare politică, chiar dacă nu Consiliul de Securitate ONU le va adopta ci organizații regionale gen UE și NATO. Desigur, soarta războiului Rusiei contra Ucrainei va influența procesul decizional de la Belgrad, într-o anumită măsură, date fiind relațiile destul de apropiate dintre Serbia și Rusia. Să nu uităm că Putin invocă precedentul Kosovo spre a explica propriul său comportament revizionist față de granițele existente între Rusia și vecinii săi. Soluționarea situației Kosovo se va realiza odată ce Belgrad și Priștina ajung la un acord si se recunosc reciproc în granițele existente. Atunci sperăm că România nu va rămâne chiar ultimul stat din UE care se cramponează de poziția sa inflexibilă.

Anxietăți istorice și obsesia precedentului politico-juridic

Cam toți oficialii români care s-au aflat la conducerea țării au militat pentru nerecunoașterea Kosovo. Unii, precum Traian Băsescu, se temeau să nu se creeze un precedent pentru separarea Transnistriei de R. Moldova. Alții au invocat riscul ca Ținutul Secuiesc să urmeze o politică de separare față de România, folosind precedentul Kosovo. Discutând cu angajați ai MAE, inclusiv foști miniștri, mereu am primit ca argumente, Transnistria și Ținutul Secuiesc. Personal cred că nu ar fi greșit să ne gândim să pregătim treptat pașii necesari spre a recunoaște Kosovo și a fi la unison cu marea majoritate a țărilor UE. Nu respectarea strictă a unor poziții legate de precedente juridice va salva unitatea țării pe termen lung. Trebuie să gestionăm situația etno-religioasă a Ardealului de așa manieră încât populația locală, în marea ei majoritate să nu dorească separarea de țară. Cât despre scenariul unei Ungarii agresive, susținută de Rusia, care să își trimită armata să ocupe Transilvania, mi se pare că riscul este foarte mic și azi nu se mai pune problema în acest fel, ambele țări fiind membre UE si NATO. Adică aparținem unei mari comunități de securitate, nu ne mai temem unii de alții în modul în care ne temeam în epoca interbelică. În plus, beneficiind de solidaritatea aliaților din NATO, avem capacitatea de a rezista în fața unei agresiuni din partea unui stat vecin, fie și Rusia. Acestea fiind spuse, poate ar trebui să ne canalizăm anxietățile legate de teritoriu și suveranitate într-un mod care să nu se lege mecanic si simplist de obsesia unor precedente politico-juridice. Nu pretind că am neapărat dreptate, doar vreau să ridic mingea la fileu pentru o dezbatere mai largă, în societatea civilă, pe tema aceasta sensibilă. E mai bine astfel decât să ne înjurăm pe stadioane și să propagăm sloganuri bazate pe ură și intoleranță.

Un alt caz interesant pentru România este al Taiwanului (Republica China). E drept ca niciun stat UE nu l-a recunoscut ca țară independentă dar unele au deschis reprezentanțe economice și au stabilit relații profitabile cu firme de acolo. Ca să fie considerat stat, acesta ar trebui să aibă nu doar populația stabilă, teritoriu clar delimitat și guvern efectiv ci și relații diplomatice cu alte țări. Doar 12 state, toate mici, la nivel mondial mai recunosc Taipeiul, după ce multe altele au renunțat la recunoaștere, primind avantaje economice din partea Beijingului. Din păcate, guvernul român nici acest lucru nu îl acceptă, din teama că vom supăra Republica Populară Chineză și va protesta, ne va sancționa economic etc. Ocazional, unele partide politice parlamentare au trimis delegații la Taipei și imediat guvernul chinez a protestat.

În realitate, sunt cel puțin cinci ani de când în mod discret România s-a îndepărtat de China. Mai precis, de când președintele Iohannis l-a vizitat pe Donald Trump, la Casa Albă în august 2019, și s-au semnat acele acorduri de cooperare prin care Bucureștiul a acceptat și să limiteze investițiile chineze în sectoarele strategice, relația noastră cu RPC nu merge bine. Bucureștiul a refuzat în 2019 ca Huawei să participa la rețeaua 5G din România, iar în 2020 a fost detonată „bomba”… s-a sistat încheierea negocierilor cu compania chineză CGN privind proiectul construcției reactoarelor 3 și 4 de la Cernavodă.[iii] Au beneficiat americanii care construiesc micro-reactoarele nucleare de la Doicești. Am obținut la schimb sprijin pentru a dezvolta poate cea mai mare bază NATO din Europa, la Kogălniceanu, plus mii de soldați americani desfășurați pe teritoriul românesc,  spre a descuraja Rusia. Dacă rămâneam amicii Chinei să fim siguri că nu primeam așa ceva de la partenerul strategic american. A trebuit să facem o alegere. Să ne asumăm deci costurile.  Pentru decidenții români a contat desigur și relația tot mai profundă între Xi Jinping si Putin, parteneriatul fără limite între Moscova și Beijing, văzut ca un pericol pe termen lung pentru întreg NATO.

Evident, Beijingul a privit cu extremă iritare aceste evoluții. În plus, Bucureștiul a tratat cu interes clar diminuat ex-formatul de dialog 16 plus unu, prin care RPC coopera intens cu statele Europei centrale si de est. În plus, suntem în UE și nici Uniunea nu a vrut să ratifice Acordul economic comprehensiv privind investițiile (CAI) cu Beijingul, atât de dorit de Germania în epoca Angelei Merkel dar și de China lui Xi. Astfel încât elitele comuniste ce conduc China au retrogradat de facto, pe tăcutelea, România la un statut inferior celui acordat de exemplu Ungariei, stat cu care cooperarea economică merge mult mai bine.   

Prin urmare, și dacă deschidem o reprezentanță comercială la Taipei, nu vor exista efecte mai grave decât cele deja existente. – Citeste intregul articol si comentează pe Contributors.ro