Anul 2015. Ce va fi? (I)

Alegerile prezidențiale din 2014 deschid linii noi de evoluție în societatea românească. Numeroase provocări au apărut pentru actorii politici și instituționali din România. Îmi propun să analizez sistematic, în mai multe episoade, până la sfârșitul acestui an, modul în care s-ar putea reconfigura scena publică din România în anul 2015.

Cum va evolua noul PNL, la putere sau în opoziție? Va putea rămâne Iohannis neutru în jocul politic? Care sunt perspectivele actualei majorități parlamentare? Ce viitor are actualul premier, dar și care va fi deznodământul convulsiilor interne din PSD? Va reuși să construiască Macovei o alternativă politică până în 2016? Dar Sebastian Ghiță? Ce rol ar putea juca Traian Băsescu, dar și ce se va întâmpla cu actualul PMP? Are puterea judiciară prea multă putere acum în România și cum se vor poziționa celelalte două puteri pentru a limita acest exces? Va crește în intensitate ”furtuna facebook” stârnită în alegerile prezidențiale sau se va domoli în absența unor mize directe? Ce se va întâmpla cu marile reforme rămase în stand-by încă de acum doi ani? Există voință politică pentru a continua modernizarea statului? Au fost serviciile de informații implicate în jocul politic al prezidențialelor și care sunt costurile pe care le vor plăti odată cu venirea unui nou președinte?

Iată doar o serie de întrebări esențiale pentru înțelegerea viitoarelor evoluții și mutărilor principalilor actori politici și instituționali pe tabla de șah în anul 2015.

PNL. Câteva provocări pentru cel mai mare partid din opoziție.

1. Integrarea celor două componente ale fuziunii (PNL și PDL).

Fuziunea între două partide mari este o întâmplare nouă pe scena politică a ultimilor 25 de ani. La acest moment fuziunea este ireversibilă, prin dispariția juridică a PDL. Bicefalismul asumat de cele două partide până în 2016, deși a fost acceptat ca o modalitate de a diminua tensiunile la nivel central și local, se poate dovedi o armă cu două tăișuri. Din punct de vedere managerial, doi șefi cu puteri egale reprezintă o construcție instituțională ineficientă. Experiența fuziunii între PD și PLD, deși diferită din punct de vedere al ponderii componentelor, a arătat că integrarea și omogenizarea survine după cel puțin trei sau patru ani. Chiar dacă fuziunea este ireversibilă, dezertările individuale sunt încă posibile în funcție de performanța electorală a celor două mari blocuri – PSD și PNL, întrucât există două recipiente mai mici legate ombilical de vechiul PNL și PDL, și anume, PLR și PMP.

2. Dilema: la guvernare sau în opoziție. Și până când?

Sunt posibile două scenarii: intrarea la guvernare a PNL înainte de parlamentarele din 2016 sau venirea la guvernare după parlamentarele din 2016, în cazul unei victorii în alegeri.

Este pentru prima oară în ultimii 25 de ani când proaspătul președinte ales nu are o majoritate parlamentară și, deci, brațul executiv complet. Perioada ar fi comparabilă cu ultimii doi ani din primul mandat al lui Traian Băsescu, relegitimat electoral după referendumul de demitere din mai 2007. Câștigarea alegerilor parlamentare din 2008, la limită, de PDL a fost și rezultatul unui rol activ pe care Traian Băsescu l-a jucat în cei doi ani, în contrast cu planurile lui Klaus Iohannis de a se menține în partitura rigidă a modelului de arbitru.

Așadar, a rămâne în opoziție până în 2016, înseamnă ca PNL să depindă de toate reconfigurările politice ce pot să apară până la momentul scrutinului (evoluția PSD, apariția unor alți jucători pe zona de centru dreapta). Dacă PNL nu obține prima poziție în clasamentul electoral și, totuși, președintele Iohannis va desemna un premier de la această formațiune, ar fi o premieră riscantă, constituțională, dar la marginea jocului democratic (Traian Băsescu a consacrat numirea premierului de la formațiunea cu cei mai mulți parlamentari).

Intrarea la guvernarea înainte de alegerile locale sau parlamentare ar însemna un risc de imagine pentru PNL, obligat fie să construiască un cabinet cu susținere minoritară (deci la discreția partidelor de opoziției), fie să accepte alianțe cu parteneri ”nenaturali”: UNPR sau PLR.

Avantajele intrării la guvernare înainte de alegerile parlamentare pot fi legate de lansarea unor politici publice atractive pentru diverse categorii sociale sau modificarea legislației electorale (reintroducerea alegerii primarilor în două tururi, introducerea votului prin corespondență). Momentul intrării la guvernare este și el problematic. Intrarea în 2015 înseamnă să guvernezi pe bugetul deja proiectat de actuala majoritate, intrarea în 2016 înainte de alegerile locale sau la sfârșitul lui 2015 ar reedita scenariul USL-2012, dar în cu totul și cu totul alte circumstanțe.

3. Preluarea credibilă a agendei de campanie electorală.

Câteva teme fundamentale au reieșit atât din programul politic al lui Klaus Iohannis, cât și din programul Macovei, asumat de actualul președinte în turul al doilea de scrutin. Relaxarea fiscală, liberalizarea pieței politice, reforma electorală (în special votul prin corespondență), reducerea numărului de parlamentari sunt doar câteva dintre acestea. Indiferent de poziția pe care o va avea PNL, la guvernare sau în opoziție, va fi obligat să susțină credibil, inclusiv prin folosirea energiei civice, aceste teme. Disimularea susținerii, devenită o obișnuință a clasei politice în anii de tranziție, spre amăgirea electoratului, îi va îndepărta pe liberali de obiectivul câștigării alegerilor din 2016, cu atât mai probabil în cazul unei preluări a pârghiilor executive.

Va fi dispus PNL să accepte, de pildă, înregistrarea unui partid cu doar 3 membri, în situația în care liberalii își doresc să concentreze cât mai mult electorat de centru-dreapta până la parlamentarele din 2016? Puțin probabil. Se va bate opoziția parlamentară pentru reducerea numărului de parlamentari la 300, modificare ce poate fi operată prin lege și nu prin Constituție? Ce parlamentar va vota pentru împuținarea locurilor eligibile din Parlament? Am îndoieli serioase că există o majoritate pentru așa ceva. Vor susține liberalii votul prin corespondență? Aparent, ar fi avantajați de o diaspora care tradițional votează centru-dreapta, dar, în realitate, re-aducerea a trei milioane de cetățeni în corpul electoral poate avea efecte imprevizibile asupra metodelor tradiționale de campanie: pomeni, mită electorală, mobilizare prin rețele comunitare.

4. Distribuirea rolurilor pentru o viitoare guvernare. Cine va fi premier?

Lupta internă pentru distribuirea portofoliilor într-un viitor cabinet liberal, dar și pentru poziția de șef al unui eventual guvern PNL se suprapune nefericit peste planurile de integrare a componentelor fuziunii. Angajamentul inițial nescris, de împărțire a funcțiilor (președinte-premier) între PDL și PNL, va deveni, cum s-a mai întâmplat, caduc, pe măsură ce se apropie alegerile parlamentare din 2016.

Cum integrarea PNL va fi departe de final înainte de 2016, cele două tabere (vechiul PNL și PDL) își vor disputa intens sferele de influență într-un viitor cabinet. Mutarea liberală cu Alina Gorghiu, co-președintă a agregatului bicefal, amenință pretențiile lui Cătălin Predoiu pentru preluarea funcției de prim-ministru. Gorghiu provine din generația tânără liberală și are șansa de a face o figură bună, ce s-ar putea reflecta și în sondajele de opinie, în vreme ce tabăra PDL este condusă de mult mai puțin charismaticul Vasile Blaga. Predoiu, plasat într-o poziție secundă, va putea cu greu să-și facă simțită prezența în noul angrenaj politic, deși are reale calități de lider. Susținerea discretă, la nivelul imaginii, pe care Gorghiu o va primi de la Iohannis, va cântări în ecuația popularității mai mult decât ar părea la prima vedere.

5. Poziționarea față de solicitările justiției

Este de așteptat ca DNA să mențină ritmul anchetelor declanșate asupra guvernărilor ultimilor 10 ani din care au făcut parte deopotrivă PNL și PDL. Solicitări viitoare către Parlament pentru începerea urmăririi penale sau chiar pentru reținerea unor foști miniștri sunt foarte probabile.

Semnalul pozitiv dat de PSD, la rândul său vulnerabil la cereri de acest tip, a doua zi după turul al doilea al prezidențialelor, îi obligă pe liberali să asigure majoritate pentru asemenea încuviințări ale legislativului. De asemenea, poziția partidului față de persoanele cu funcții politice aflate în atenția justiției va constitui o altă încercare pentru credibilitatea PNL, în urma votului covârșitor din 16 noiembrie pentru contracandidatul lui Victor Ponta.

6. Relația cu președintele Iohannis și folosirea acestei resurse în plan politic și electoral

Atât PDL, cât și PNL au rămas marcate de autoritatea lui Traian Băsescu, în calitate de președinte al țării, atât în perioada Alianței D.A., 2005-2007, cât și ulterior, subiectul acestei autorități fiind doar PDL. Iohannis nu își va putea realiza programul politic al primului mandat decât cu ajutorul unei majorități parlamentare construite în jurul liberalilor, până în 2016 sau după 2016.

PNL nu poate fi imun la influența exercitată de Iohannis în interiorul partidului, măcar și pentru faptul că acesta va nominaliza următorul prim-ministru și va avea un cuvânt de spus în desemnarea miniștrilor, în special în cazul remanierilor guvernamentale. Chiar în situația în care PNL va rămâne în opoziție până la alegerile parlamentare din 2016, rolul lui Klaus Iohannis în consolidarea demersului de opoziție la actuala majoritate este determinant, deoarece deține pârghii semnificative precum: promulgarea legilor, contestarea constituționalității legilor, participarea la ședințele de guvern, declarații în plenul Parlamentului, conducerea CSAT și organizarea de referendum național.

Experiența anilor 2007, 2008, arată că Traian Băsescu a jucat un rol decisiv în propulsarea PDL în poziția de învingător al parlamentarelor din 2008.

6. Schimbarea de ștafetă în partid

Alegerea succesorului aripii PNL din noul agregat politic constituit prin fuziune demonstrează, pe de o parte, că Iohannis dorește să mențină controlul asupra partidului prin loialii săi, și, pe de altă parte, dorința seniorilor liberali de a plasa în primele rânduri generația tânără. O asemenea mutare pune, fără îndoială, presiune și asupra taberei PDL de a face mai rapid schimbul de generație.

Experiența anilor anteriori ne arată că asemenea schimburi de ștafetă nu sunt lipsite de convulsii. PDL a încercat acest schimb chiar în 2005, la presiunea lui Traian Băsescu, dar el s-a dovedit incomplet, atâta vreme cât vechii PD-iști aveau încă resurse politice pentru a rămâne influenți în conducerea partidului. În asemenea situații, tentația noii generații de a rămâne într-un soi de coabitare cu seniorii se dovedește ruinătoare pentru orice plan de reformă, atât la nivelul partidului, cât și la nivelul țării, atunci când partidul ajunge la guvernare.

Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro