Articolul lui Putin

La 12 iulie 2021, domnul Vladimir Putin a avut bunătatea de a scrie un articol (cam lunguț după gustul meu), pe care îl puteți citi personal pe site-ul Kremlinului, adică aici. Eu l-am citit și de aceea îmi arog dreptul de a emite următoarele păreri.

Iată primul paragraf, care – așa cum bine m-au învățat cei de la SNSPA (fosta academie „Ștefan Gheorghiu”, unde erau pregătiți activiștii partidului comunist) – conține ideea articolului, adică ceea ce se dorește a fi comunicat: „During the recent Direct Line, when I was asked about Russian-Ukrainian relations, I said that Russians and Ukrainians were one people – a single whole. These words were not driven by some short-term considerations or prompted by the current political context. It is what I have said on numerous occasions and what I firmly believe. I therefore feel it necessary to explain my position in detail and share my assessments of today’s situation”. Destul de clar, hein? Chiar și mintea mea a priceput.

Nu mai citiți și restul articolului, pentru că nu veți afla nimic nou (eu l-am citit doar așa din ambiție, plus că m-am înciudat de foarte eleganta exprimare în engleză a domnului Putin, mult mai bună decât a mea). Aici e cheia, în cele șapte cuvințele: „ucrainienii și rușii sunt un singur popor”.

Nu știu dacă autorul articolului are dreptate. Nu-i cunosc nici pe ruși, nici pe ucrainieni, nu vorbesc niciuna dintre cele două limbi, am fost în țările astea doar ca turist (în Rusia) sau bișnițar (în Ucraina), iar de-atunci a trecut multă vreme, prea multă ca poveștile mele să mai aibă vreo valoare. Poate că e așa cum spune domnul Putin, poate că nu; e treaba altora să afle adevărul.

Treaba mea e să remarc ușurința cu care și noi facem la fel. Da-da! „Noi”, adică românii, chiar noi înșine: tot timpul spunem că românii și cetățenii Republicii Moldova sunt unul și același popor. În plus față de Putin, noi nici măcar n-avem nume pentru ei: ba le spunem „basarabeni” (așa cum ei nu-și spun și nici nu și-au spus vreodată), ba le spunem „moldoveni din dreapta Prutului” (câtă rigoare!), ba „frați de peste Prut” (aici rigoarea lasă de dorit), ba „ăia din Republicî” (aici s-a cam terminat frăția, ca să zic așa…). Cumva, ideea de bază din mințile românilor este că moldovenii nu există, pentru că de fapt sunt români. Nu numai din mințile românilor, nu: aici în Belgia merg la cursuri de franceză pentru imigranți, iar profesoara noastră, Carole, a produs următoarea cugetare: „Voi românii sunteți de două feluri. Români care vorbesc rusește și români care vorbesc englezește”. În clasă mai întâi s-a râs (toți suntem românofoni, în afară de cele trei marocance care se țin deoparte), apoi ne-am luat la sfadă: moldovenii ne explicau că ei sunt moldoveni, nu români, în timp ce noi le explicam că ei sunt moldoveni, deci români. A ieșit un talmeș-balmeș.

Al doilea exemplu vine de negura anilor ’90, cred că în 1995 trebuie să fi fost, când am stat într-o noapte la bere cu Zoltán András, cel de la Sarmalele Reci (în Cluj s-a petrecut tărășenia, într-un beci grozav care se numea Music Pub, cred că nici nu mai există). Zoltán era și el foarte tânăr pe vremea aia, plin de vervă și dispus să stea de vorbă cu oricine (acum nu mai are atâta timp, degeaba l-aș mai chema la bere…), iar de la el am aflat că românii nu există. Mai exact, mi-a explicat cu multă răbdare narativa maghiară, adică „ideea de bază” din mințile maghiarilor sau, cum să spun, punctul de vedere cu care orice maghiar vine pe lume: românii nu există și n-au existat niciodată, așa-zisa națiune română este o invenție nou-nouță de nici două sute de ani, limba română e de fapt o proto-bulgară franțuzită peste noapte (în nici cincizeci de ani, adică nimic, la scara istoriei), iar statul numit „România” este un hazard, un simplu joc al întâmplării, fără nicio logică geografică, economică, socială, lingvistică sau istorică. O născocire pariziană, care – în lipsa legitimității – se va desființa într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu, așa cum s-au desființat toate însăilările artificiale de tipul Uniunii Sovietice. Adică fix ceea ce le explicăm noi celor din Republica Moldova și fix ceea ce le explică domnul Putin ucrainienilor.

Al treilea exemplu (și ultimul, promit!) vine tot din negura timpului, dar nu din anii ’90 ci din straniul deceniu 1979 – 1989, cel atât de iubit de unii comentatori ai acestei platforme (să fie sănătoși, să se bucure de nepoței!). Pe toate canalele propagandei românești ni se relata, printre marile izbânzi din agricultură, și ce mai declara domnul Yasser Arafat despre Israel, pe care-l numea, invariabil, „statul-fantoșă”. Copil fiind, nu acordam atenție declarațiilor sus-numitului domn, preferând să mă concentrez pe lucruri mai importante (fotbal, leapșa, frunza, bătaie etc), dar am presupus, cumva subconștient, că „fantoșă” înseamnă „fantomă” și că Israelul era luat în râs ca „stat-fantomă”, adică stat care de fapt nu exista. Dar de la Carole am aflat că „fantoșa” din română nu era altceva decât „fantoche” din franceză (aveau și maghiarii ceia descriși de Zoltán dreptatea lor…), adică nici vorbă de „fantomă”! Ceea ce duce discuția la cu totul altceva: nu că statul-țintă nu există, ci că există provizoriu, pentru a satisface interesele cuiva, interesele unui păpușar din culise. Nu ni se spune cine-i păpușarul, suntem lăsați să ne imaginăm singuri. E mai eficient așa.Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro