„Asta nu o să funcționeze niciodată. Suntem mamifere” – Interviu cu Orna Guralnik, psihanalistă și terapeută de cuplu, despre criza intimității și relația cu mașinăriile AI

În 2026, aproape toată lumea are la îndemână un vocabular terapeutic. Știm să spunem gaslighting, narcisism, safe space, traumă, limite. În același timp, relațiile par mai greu de dus decât înainte, iar tot mai mulți oameni încep să vorbească cu mașinării AI care nu îi contrazic niciodată.

Orna Guralnik e psiholog clinician și psihanalistă, cunoscută publicului larg din serialul Couples Therapy, unde stă de peste cinci ani în fața unor cupluri reale care se ceartă în fața camerelor. Am vorbit cu ea despre ce se întâmplă când limbajul psihologic devine armă, despre de ce e atât de greu să asculți pe cineva aflat la un metru de tine, despre ce se transferă de la o ceartă în doi la o negociere între state și despre criza intimității, subiectul cărții ei Couples, care apare anul viitor.

Orna vine la București între 25 și 27 septembrie, la UNFINISHED, unde susține, împreună cu psihanalistul Eyal Rozmarin, o sesiune live de terapie, pe scenă, cu două cupluri din public. Tema ediției din acest an este MULTIPLICITY — ideea că poți fi mai multe lucruri în același timp fără să te pierzi. Guralnik a petrecut ani studiind depersonalizarea și disocierea, adică exact experiența opusă: aceea de a te desface în bucăți care nu mai vorbesc între ele și exact  cu asta am început acest interviu.

„Cel care tocmai s-a enervat îngrozitor, ăla nu eram eu” – despre multiplicitate

Tema UNFINISHED anul acesta este multiplicitatea — ideea că poți fi mai multe lucruri deodată, că poți fi tu însuți și celălalt fără să te pierzi. Dumneavoastră ați studiat ani la rând disocierea, care e fix experiența de a te desface în bucăți ce nu mai comunică între ele. Unde e linia dintre o multiplicitate care ne îmbogățește și una care ne fracturează? Ca și clinician, cum știți la care dintre ele vă uitați?

Există un tip de multiplicitate care ține de viața de zi cu zi: capacitatea de a ne schimba rolul, amintirile cu care venim, tonul emoțional, în funcție de situația în care ne aflăm. Există termenul ăsta, code switching. Vorbești cu copiii tăi într-un fel, cu prietenii în alt fel, iar într-un context profesional ți se schimbă tot vocabularul. Starea ta interioară se modifică odată cu situația și e important să poți face asta. E o formă de flexibilitate pe care o avem în noi.

Apoi există forme mai tulburătoare de multiplicitate – tulburările disociative, care sunt de mai multe feluri. De obicei au la bază experiențe traumatice timpurii. Pot fi ceea ce numim traume mari, în care omul e nevoit să separe o parte din el ca să-și protejeze mintea de lucruri foarte grave care i s-au întâmplat și ca să poată totuși să crească, să se dezvolte, să mai aibă un fel de încredere în lume. Separă anumite părți din sine și anumite amintiri.

Alteori oamenii își fac mici compartimente în care închid experiențe dureroase, ca să nu le vadă. Poate merge până la personalitate multiplă, dar poate lua și forma unei disocieri ușoare: „nu mi se întâmplă mie”, „nu mă ocup acum de asta”, „ăla nu eram eu”. „Cel care tocmai s-a enervat îngrozitor, ăla nu eram eu.” E vorba de grade de severitate. Dar capacitatea de a fi mai mulți e o capacitate foarte importantă, pe care o avem cu toții.

„Cine decide și de ce e întotdeauna, la un anumit nivel, o întrebare politică”

Ați scris că politicul e personal, că marea istorie intră în dormitor. În România, foarte multe cupluri sunt construite peste falii despre care nu se vorbește: părinți crescuți în comunism, copii crescuți de bunici în timp ce mamele lor munceau în Italia, sate golite. Cum arată o ceartă pe bani sau pe vasele de spălat atunci când, de fapt, prin ea vorbesc două istorii diferite? Și cum le deosebim?

Nu e una sau alta. În terapie, oamenii încep de obicei cu ce le este cel mai evident, cu ce e la suprafață: cearta pe vase. Acolo, în punctul ăla cel mai apropiat, viața de zi cu zi scoate ceva la iveală. Și de multe ori încep prin a vorbi cu ei despre locul în care se află, iar locul ăla poate fi, la propriu, în fața chiuvetei. S-ar putea să avem nevoie să vorbim mult timp despre vase. Și s-ar putea ca de la vase să ne extindem spre lucruri înrudite cu ele, de exemplu, cum împărțim muncile casnice.

Dar dacă petrec suficient timp cu oamenii și există disponibilitatea de a merge acolo, de obicei descoperim că toate certurile astea de suprafață au rădăcini în chestiuni mult mai adânci. Multe dintre ele țin de politic: politici de gen, istorii diferite, cine are dreptul să decidă și de ce. Cine decide și de ce e întotdeauna, la un anumit nivel, o întrebare politică. Iar istoria politică pe care fiecare o aduce cu el în relație stă cuibărită exact acolo.

Ce dai, de fapt, când accepți să asculți

Ați spus că prima schimbare reală într-un cuplu e să înveți să faci diferența între a vorbi ca să convingi și a asculta ca să înțelegi. Sună simplu. De ce e atât de greu?

E foarte greu pentru oameni. E uimitor. E chiar extraordinar să stai cu doi oameni și să vezi cât de greu le e să îl asculte pe celălalt, care e la un metru de ei. Cred că oamenii sunt copleșiți de propria experiență, de propriile nevoi, și le e frică să le lase deoparte fie și pentru o secundă, ca să poată asculta. Le e frică să nu se piardă. Le e frică să nu fie convinși să renunțe la poziția lor. Sunt multe temeri care fac să fie foarte greu să lași pentru câteva minute deoparte ceea ce te frământă și să-l asculți pe celălalt. Dar, odată ce învață cum se face, văd că nu e chiar atât de înspăimântător și că ajută enorm. E o abilitate foarte bună.

Și la ce renunță, psihic, un om atunci când acceptă să vadă lucrurile din perspectiva celuilalt?

Renunță la un sentiment de certitudine, la sentimentul că are dreptate, la îndreptățire. E mult de dat, dar în realitate câștigă mult. Câștigă tot ce vine din a nu fi excesiv de atașat de propriile nevoi și de propriile poziții: din a putea să auzi și să ai grijă de un alt om. Iar faptul că te eliberezi de propriile opinii și certitudini te poate ajuta să faci lucruri noi în lume, să fii mai puțin combativ.

„Când oamenii îmi vorbesc despre gaslighting, despre narcisiști, despre safe space, eu spun de fiecare dată: nu știu ce vrei să spui”

Lucrați cu oameni care se ceartă în fața camerelor, într-o cultură în care limbajul terapeutic a devenit limbaj cotidian — „m-a gaslightuit”, „e narcisistă”, „îmi pun limite”. Ce se pierde atunci când vocabularul psihologic devine armă? Ajută sau încurcă faptul că toată lumea vine deja cu o teorie despre propria traumă?

Chiar acum filmez pentru Couples Therapy și exact asta spuneam echipei despre cuplul care tocmai a plecat: vin cu atât de mult limbaj psihologic, încât o să dureze până ajungem la problema propriu-zisă.

Limbajul psihologic poate ajuta enorm. Oamenii pot lucra mult singuri cu ei înșiși dacă preiau anumite concepte; să știi că există traumă în copilărie, că există narcisism, că există proiecție, îi ajută pe oameni să gândească mai multe gânduri și să-și pună mai multe întrebări. Problema cu limbajul terapeutic e că poate fi folosit defensiv. Poate fi folosit ca să îi îndepărteze pe oameni de ce simt cu adevărat, în momentul ăla. Din nou: orice formă de certitudine poate sta în cale.

Apropo, îmi place foarte mult numele festivalului ăstuia. Unfinished, nu? Căutăm exact spațiile alea liminale, în care nu suntem siguri, în care mai putem să creștem și nu repetăm la nesfârșit același lucru. Iar limbajul terapeutic poate fi folosit ca să etichetezi și să închizi o problemă, nu ca să o explorezi și să o repari. Așa că, atunci când oamenii îmi vorbesc despre gaslighting, despre narcisiști, despre safe space, eu spun de fiecare dată: nu știu ce vrei să spui. Ce e asta?

Ce se transferă de la cuplu la conflictul dintre state și ce nu

Ați fost invitată la o conferință europeană despre medierea conflictelor, ca să aplicați în politică ce faceți cu cuplurile. Ce ați descoperit că funcționează la fel și, mai ales, ce ați descoperit că nu se transferă deloc?

E o întrebare uriașă. Ce seamănă, în primul rând: în multe dintre conflictele astea mari, internaționale, cu ani de nedreptăți și de traume în spate, am învățat în mod repetat de la mediatori că singurul fel în care se putea începe vreun acord nou între inamici era ca fiecare să înceapă să vadă umanitatea celuilalt. Iar asta cere ascultare și cere mai puțină certitudine. Principiul ăsta: să te deschizi către perspectiva celuilalt, să vezi că există și un alt fel de a privi lucrurile – e valabil și între doi oameni, și între două state care negociază. Trebuie să existe o deschidere către umanitatea cuiva foarte diferit de tine. Asta e cea mai mare asemănare.

Diferențele sunt și ele uriașe. Uneori sursa conflictului e de cu totul altă magnitudine: resursele de apă, doi oameni care vor să trăiască pe același pământ, diferențe religioase care sunt realmente incompatibile ideologic. Conținutul conflictului e cu mult dincolo. La cupluri, de obicei poți rezolva majoritatea conflictelor. Între națiuni, nu e întotdeauna rezolvabil, mai ales cu felul în care definim azi statele naționale. Într-un fel, ele sunt oarecum incompatibile cu pacea.

„Fantezia unei alternative la a avea grijă unii de alții”

Cartea dumneavoastră, Couples, apare anul viitor, cu subtitlul „criza intimității și influența marii istorii”. De ce credeți că intimitatea e în criză acum? Și ce înseamnă că, pe măsură ce relațiile cu oamenii devin mai grele, tot mai mulți oameni formează relații cu mașinării care nu îi contrazic niciodată — un AI care ascultă perfect și nu are nevoi proprii?

Rămâne de văzut dacă AI-ul chiar nu are nevoi proprii.

Dar criza intimității e o combinație de lucruri. Ține de direcția politică în care merge lumea: tot mai autoritară, cu mult conflict, cu tot mai puțină toleranță pentru diferențe. Lumea se mișcă într-o direcție foarte tristă, de dreapta, iar asta se traduce direct în felul în care oamenii își trăiesc relațiile.

Adaugă la asta tehnologia. Pe de o parte, felul în care întărește strânsoarea acestui capitalism extrem, cu industriile tech ale miliardarilor. Pe de altă parte, felul în care oferă fantezia unei alternative — ca și cum ar putea exista cu adevărat o alternativă la a avea grijă unii de alții. Du-te la mașinărie și primești ce ai nevoie. Asta nu o să funcționeze niciodată. Suntem mamifere.

Costul de a nu fi un singur lucru

UNFINISHED caută oameni care se răzgândesc și care își duc contradicțiile cu ei. Ați trăit în mai multe țări, limbi și identități, ați studiat film înainte de psihanaliză, iar acum sunteți în același timp clinician și figură publică. Ce v-a costat să nu fiți un singur lucru? Și în privința cărui lucru v-ați răzgândit în ultimii ani, dintre cele pe care credeați că le știți sigur?

Ce m-a costat? M-a și îmbogățit, în sensul că fac multe lucruri care îmi plac. Chiar e o plăcere să fii cu un picior în atât de multe domenii. Simt că e o viață foarte bogată și creativă. Pe de altă parte, costul e că există o limită până la care un om se poate întinde. Iar eu sunt cam la limita aia. Uneori puțin dincolo de ea. E o limită de capacitate sau de resurse, nu știu exact.

Deci da, există un cost. Și fac acum multe lucruri despre care nu aș fi crezut vreodată că le voi face. În primul rând, renunț la viața mea privată în felul în care o fac. Acum câțiva ani mi-ar fi fost de neimaginat. Tocmai am filmat o reclamă și asta mi-ar fi fost de neimaginat.

Orna Guralnik poate fi văzută la UNFINISHED, la București, între 25 și 27 septembrie, unde susține, împreună cu psihanalistul Eyal Rozmarin, o sesiune live de terapie de cuplu.

Orna Guralnik vine la cea de-a unsprezecea ediția a festivalului UNFINISHED, organizat de Fundația Eidos, care are loc la București între 25 și 27 septembrie. În aceleași trei zile, James Beacham, fizician CERN, explică ce nu știm încă despre univers; Douglas Rushkoff, omul care a inventat termenul „viral media” în anii ’90, vorbește despre ce a ieșit din asta; Will Storr demontează felul în care ne povestim propria viață; pianistul elvețian Nik Bärtsch cântă dintr-o tehnică moștenită de la Dinu Lipatti, pe care o numește playing in flow, iar Roxana Zaha, care crește legume într-un sat din Transilvania, spune de ce viața la țară nu e nici disperare, nici resemnare, ci un loc cu mult mai multe posibilități decât credem. 

Participarea se face exclusiv pe bază de înscriere, nu prin achiziționarea unui bilet. Formularul este disponibil pe site-ul festivalului până pe 20 septembrie: apply.unfinished.ro.

Parteneriat media