Autoritarismul cleptocratic al lui Vladimir Putin: Povestea unui regim si a unei carti
Să spunem din capul locului că volumul profesoarei Karen Dawisha despre originile și întemeierea regimului Putin este unul devastator, colosal de informat și menit să ofere un probatoriu irefutabil privind natura mafiotică a simulacrului de stat care este Rusia astăzi. Cu uluitoare acribie și o pasiune impresionantă pentru documentarea celui mai mic detaliu din această arheologie a cotropirii și acaparării resurselor Rusiei de către un grup înrădăcinat în structurile KGB, devenit FSB, Karen Dawisha a scris nu doar o analiză pătrunzătoare, ci un veritabil rechizitoriu. Este vorba de o dictatură nu doar politică, ci, poate ca o cheie pentru înțelegerea acesteia, de una economică. Înainte de a cuceri puterea politică prin sordide manopere și florentine alianțe de culise, jucându-și cu talent rolul de om de încredere pentru magnații gen Berezovski și Abramovici, câștigând suportul fiicei și al ginerelui lui Boris Elțin, “omul fără față”, cum l-a numit Masha Gessen, a urcat treptele puterii până la poziția supremă pe care, afirmă Karen Dawisha, nu are nici cea mai mică intenție să o cedeze într-un viitor previzibil. Am zice că dimpotrivă.
Nu există nimic senzaționalist în această sisifică deconstrucție a sistemului Putin pe care o propune directoarea Centrului Havighurst de Studii Ruse de la Universitatea Miami din Ohio, respectată specialistă în comunism și post-comunism. Tonul este sobru, detaliile personalizate sunt evitate. Scopul este unul științific, dar implicațiile sunt, evident, morale și trimit spre zona policy-making. Mai ales că sancțiunile adoptate în urmă cu un an se aplică exact personajelor numite în carte drept arhitecți și beneficiari ai regimului condus de mega-oligarhul kaghebist. Acești oameni urăsc Occidentul, dar și-au investit banii în băncile vestice, își fac vacanțele în Monaco și la Biarritz, schiază în Austria și Bavaria, cumpără, la propriu, castele în Spania. Putin este Homo Sovieticus devenit miliardar cu cont bancar la Zürich. Poate că aceasta este suprema diferență dintre el el și modelul său asumat deschis, Andropov. Și răposatul președinte al KGB, apoi scurtă vreme secretar general al PCUS, era gata să calce pe cadavre, a făcut-o de multe ori, dar scopurile erau de altă natură. Firește, tot una malignă. Putin este un parvenit cupid, Andropov era în felul său un bolșevic din specia asceților revoluționari, nu-și visa un ceas Vacheron Constantin, se mulțumea cu unul sovietic…
Povestea începe la Leningrad, în 1975, când Vladimir (Vova) Putin intră în cadrele KGB. Lucrează în contra-spionaj, urmărește disidenții. Unii spun că îi și anchetează. Idolul său, atunci și azi, este Iuri Andropov. Mimează stilul ascetic, dar este îndrăgostit de obiecte de consum occidentale. Ajunge ofițer la Dresda, recrutează cetățeni est-germani ca agenți ai KGB. Își face amici printre ofițerii Stasi specializați în furt tehnologic. Unii aveau să devină figuri majore în băncile germane care și-au stabilit branșe în Rusia după 1991. Revine la Sankt Petersburg, intră în grațiile primarului Anatoli Sobceak, o figură proeminentă a cercurilor care se declarau reformiste și chiar democratice.
Începe marile afaceri, profită de relațiile germane. Filiera germană, reiese din această carte, este esențială. Își trimite fiicele să urmeze liceul acolo. La fel, contează foarte mult pentru el cum e perceput în Germania. Îl cultivă pe Alexander Rahr, fost analist al RFE, biograful său german, acesta primește varii titluri onorifice în Rusia, are acces privilegiat la Putin. Timp în care are loc sugrumarea libertății de expresie.
Averea lui Putin și a cercului său (siloviki) de foști (sic) kaghebiști leningrădeni crește exponențial, atinge cote astronomice. Își construiește palate, are ceasuri în valoare de 700.000 de dolari. Timp în care afișează o figură ermetică, impenetrabilă. Convinge Vestul că este angajat în “războiul împotriva terorii”, timp în care duce un război împotriva memoriei și a societății civile în propria sa țară. George W. Bush se uită în ochii săi și simte că poate avea încredere în el. Mai târziu, Barack Obama merge într-o direcție similară când proclamă nevoia de “reset”, de a-i mai da lui Putin o șansă.
Cartea nu pretinde că oferă o radiografie exhaustivă a sistemului politic din Rusia contemporană, ci un instrument de înțelegere a naturii acestuia. Chiar și așa, Cambridge University Press a decis să nu o publice în Anglia, deși Karen Dawisha era o autoare de succes a acelei edituri. Legile britanice pe tema defăimării (libel) sunt intimidante. Dictatorii de pretutindeni se folosesc cinic de ele. Nu e vorba doar de CUP. Nici Simon and Schuster, editorul american, nu a difuzat-o în Anglia. Șansa cea mare a fost că Edward Lucas, directorul săptămânalului TheEconomist, auzind despre aventura cu CUP, a făcut povestea publică în paginile revistei pe care o conduce. Așa s-a născut, în mai puțin de trei zile, contractul cu gigantul editorial american. Cartea a fost preluată de Alice Mayhew, legendară ca redactor.