Avatarurile Occidentului. De la „The Wall” (Pink Floyd, 1979) şi „Mr. Gorbachev, Tear Down This Wall!” (Reagan, 1987) la „Walls Work” (Trump, 2019)

Puncte cheie:

• Preşedintele american Donald Trump va decreta „starea de urgenţă naţională”, pentru a putea imediat autoriza, fără aprobarea Congresului, construirea Zidului la graniţa cu Mexicul, din fondurile bugetare ale Departamentului Apărării (se pare că ideea nu fusese acceptată de fostul secretar al Apărării, Jim Mattis, care a demisionat în decembrie anul trecut);
• În Discursul recent despre Starea Naţiunii, Trump a afirmat că „Walls Work and Walls Save Lives”, adică o totală inversare a discursului port-drapel al SUA din epoca de glorie, când America şi Occidentul fascinau şi inspirau generaţia tinerilor est-europeni ai anilor 80 prin promisiunea deschiderii, a valorilor liberale şi globalizării iar preşedintele Ronald Reagan rostea, în Berlinul de Vest, pe 12 iunie 1987, faimoasa frază „Mr. Gorbachev, Tear Down This Wall!”[1] (recunosc că fac parte din generaţia celor care scapă o lacrimă şi astăzi, după 32 de ani, când revăd imaginile din epocă, încărcate de speranţă şi entuziasm, inclusiv cele de la căderea Zidului Berlinului, de doi ani mai târziu, secvenţe mari ale istoriei, cu atitudini politice demne şi evenimente care ne-au schimbat tuturor vieţile);
• Astăzi, situaţia pare inversată cu 180 de grade iar preşedintele SUA pledează nu pentru dărâmarea zidurilor, ci pentru construirea lor! Care va să zică „zidurile sunt bune, zidurile funcţionează şi salvează vieţi”. În timpul Războiului Rece de ce nu erau bune? Era doar ipocrizie? Când manipula preşedintele SUA, atunci sau acum?;
• Avatarurile Occidentului par că se reflectă simbolic în această uriaşă, flagrantă, strigătoare la cer transformare a discursului politic american şi în raportarea total schimbată la un concept-cheie din ultimele decenii, Zidul;
• Congresul a aprobat 1,3 miliarde de dolari pentru construirea unor porţiuni de gard, dar Trump are nevoie de 5,7 miliarde de dolari pentru a-şi face Zidul de care crede că depinde realegerea sa ca Preşedinte, anul viitor. Este atât de evident şi de meschin acest calcul politic şi electoral încât nu mai are sens să dezvoltăm. În 2016 a făcut o promisiune pentru alegători cu minte puţină şi, dacă Zidul nu poate fi arătat până în noiembrie anul viitor (măcar o parte din el, o butaforie, ceva), tractoriştii, şoferii de tir şi fermierii cu gâtul ars de soare (li se mai spune rednecks) din statele sudice o să stea acasă la vot, necăjiţi că Trump i-a păcălit;
• Pe un palier mai amplu de analiză, în cei 40 de ani de la mega-hitul The Wall al britanicilor de la Pink Floyd (colosal impact în Europa şi în societăţile totalitare, în special printre tineri) la Walls Work al lui Trump, trecând prin excepţionalul Mr. Gorbachev, Tear Down This Wall! al lui Ronald Reagan (culmea, Trump pretindea acum câţiva ani că Reagan este un model de preşedinte pentru el!) Occidentul a parcurs un lung proces de transformare a sensibilităţii politice a masei critice, de la cultura politică liberală spre mentalitatea protecţionistă, iliberală, de la libertăţi la ziduri şi de la integrarea în spaţii libere la închidere şi reintroducerea controlului la frontiere (în esenţă, pentru asta au votat britanicii Brexitul), ceea ce decumpăneşte şi ne lasă în faţa unor întrebări fără răspuns privind direcţia în care se îndreaptă lumea în care trăim.

*

Neputând convinge Congresul să-i dea cei 5,7 miliarde de dolari pentru ridicarea Zidului de care crede că are nevoie pentru a fi reales anul viitor (ci doar 1,3 miliarde pentru câteva porţiuni de gard), Trump va recurge la artificiul tehnico-politic (permis de lege, se pare) al decretării „stării de urgenţă naţională”, urmat de autorizarea imediată a utilizării fondurilor bugetare ale Pentagonului pentru construcţia Zidului de la frontiera cu Mexicul. Fostul secretar al Apărării, Jim Mattis, excludea varianta ca Departamentul pe care îl conducea să construiască Zidul din fondurile proprii, spunând sec că asta nu e treaba Armatei SUA. A demisionat în decembrie anul trecut. De bună seamă, interimarul de acum şi cel care va fi numit curând la Depart”amentul Apărării se va supune acestui ordin al preşedintelui.

Spectacolul politic pe care ni-l oferă astăzi Trump este jalnic. Nimic nu pare mai ipocrit decât dorinţa acestui histrion de a fi reales în noiembrie anul viitor. Fireşte, Zidul nu rezolvă problema migraţiei ilegale, aşa cum Zidul Berlinului nu a protejat şi nu a salvat comunismul şi mai ales nu i-a împiedicat pe est-europenii care voiau cu adevărat să fugă în Vest să o facă. Dimpotrivă, zidurile cresc tentaţia de a fi trecute, depăşite, evitate, direct sau indirect.

S-a discutat inutilitatea asta de nenumărate ori în Statele Unite iar experţii din poliţie şi administraţie publică au arătat că Zidul e un infantilism politic, un instrument electoral de păcălit alegători cu minte puţină, „bigoţii lui Trump”. Traficanţii de persoane şi cei care planifică pătrunderea ilegală pe teritoriul SUA vor găsi alte metode (circulă deja pe Internet variante, dar nu e rolul acestui articol să le menţioneze). În inteligenţa populară există o vorbă – lacătele nu sunt pentru hoţi.

Nici nu are rost să mai discutăm despre Zidul lui Trump. Alte lucruri sunt mai interesante şi mai grave, iar acestea se petrec într-un plan mai profund, al sensibilităţii (culturii) politice occidentale, americane şi nu numai. Se prăbuşeşte o lume şi apare alta. Un întreg sistem de gândire, bazat pe deschidere, valori liberale şi globalizare pare că este treptat dislocat de un bloc masiv de ură, frustrare, xenofobie, naţionalism stupid şi submediocritate intelectuală.

În general, nivelul politic este în scădere accelerată în democraţiile occidentale şi în Europa Centrală, cu unele excepţii. Nu e vorba numai de Trump aici şi de predecesorii săi din deceniile sau secolele trecute. Uitaţi-vă ce lideri politici jalnici au britanicii astăzi şi ce lideri inteligenţi şi cultivaţi aveau acum 50, 100 sau 150 de ani. Uitaţi-vă la caricaturile de lideri politici ai Italiei de astăzi, un triumf total al neamprostiei în democraţie (cam ca la noi), „emanciparea” politică a omului ne-educat, ne-şlefuit, ne-trecut prin lecturi şi ajuns la putere (în fine, italienii au găsit şi au pus până la urmă o păpuşă universitară în fereastră, dar puterea nu e la domnul profesor şi avocat, ci la liderii de partide ai coaliţiei). Şi exemplele pot continua.

În anii 30, o parte a Europei i-a mai crezut o dată pe aceşti lideri care vorbeau „pentru popor”, pe limba poporului, „în sfârşit unii care spun lucrurilor pe nume”, care erau anti-sistem, şi a ieşit un dezastru, o tragedie. Şi, din nefericire, nu au murit sub bombe numai cei ce i-au votat pe liderii naţionalişti şi populişti, „hotărâţi şi adevăraţi bărbaţi”, dar au mai murit pe lângă ei milioane de nevinovaţi iar cel puţin o generaţie ulterioară a fost distrusă şi traumatizată. Nu tot ce zboară se mănâncă, pare să fie lecţia politică amară a Europei interbelice, uitată astăzi în tot mai multe democraţii ale lumii occidentale.

Acum, să privim lucrurile şi altfel. Haideţi să presupunem că Trump nu e chiar atât de prost încât chiar să creadă că zidurile funcţionează. Ştie şi el, de bună seamă, că se pot săpa tuneluri, că se poate veni cu bărcile din larg (de ce nu face Grecia un zid?) sau, mai nou, că circuitul se va schimba şi vor intra prin Canada. Va face un zid şi la graniţa cu Canada? Nu, evident nu îi mai trebuie, dacă obţine al doilea mandat va abandona tema şi se va apuca de altceva.

Dar, chiar şi dacă admitem că toată povestea cu zidul e doar electorală, doar pentru 3 noiembrie 2020, şi nu crede o iotă din ceea ce spune (ceea ce măcar l-ar salva pe el din punct de vedere intelectual, nu şi pe alegătorii lui), tot nu e în regulă. Dacă democraţia americană ajunge să funcţioneze pe niveluri atât de înalte de ipocrizie electorală, tot un eşec se numeşte iar perspectivele lumii în care trăim tot ameninţătoare rămân. Căci oare ce mai putem crede cu adevărat din ceea ce spune? Ce este electoral şi ce este real din discursurile lui Trump? Oare şi abordarea sa faţă de Venezuela (am salutat poziţia lui Trump de recunoaştere a opozantului lui Maduro ca preşedinte interimar) tot electorală este? Şi negocierea cu Kim Jong Un, şi promisiunea denuclearizării peninsulei coreene, tot electorale sunt? Şi promisiunea de respectare a articolului 5 din Tratatul NATO, tot electorală este?

Îmi veţi spune că sunt naiv, că tot ce spune un politician este electoral, că în era populismului nu se mai poate face distincţie între discursul cu funcţie electorală şi discursul din convingere. Aici pare că intrăm în capcana democraţiei. Alegerile se câştigă, desigur, cu promisiuni. Cine nu promite nimic, nu câştigă. Apoi, în principiu, trebuie „să livrezi”, să îţi respecţi promisiunile electorale (măcar pe cele mai reprezentative, iar Zidul a fost cu siguranţă emblema campaniei lui Trump) dacă mai doreşti să fii reales.

Da, ştim aceste axiome ale jocului politic, dar asta nu înseamnă că trebuie să promiţi prostii în care nici tu nu crezi, doar pentru că îţi desconsideri alegătorii sau chiar ştii cu siguranţă că doar cu prostii ai putea fi ales. Cercul vicios în care se va intra va fi catastrofal pentru calitatea democraţiei. Deja în Congresul SUA au apărut democraţii intraţi la „jumătatea mandatului”, cu nişte discursuri de care orice om raţional se sperie, pentru că sunt reflectarea în oglinda socialismului isteric a fenotipului Trump. Par veniţi exact pentru a-l ajuta pe Trump să fie reales.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro