Beach, Please! Un profesor spune că ”nu mai știm să le spunem nu copiilor noștri. Iar când o facem, interdicția este lipsită de consecințe”

Pierderea autorității părintești nu se petrece de pe o zi pe alta. E un proces de lungă durată, legat de coroziunea lentă și des întâlnită a relațiilor dintre părinți și copii, scrie profesorul de istorie Andrei Avram.

Raoul Girardet își încheie lucrarea despre mituri și mitologii politice cu următoarele rânduri: „Dar Dionysos rămâne un zeu sperios. În cele din urmă, […] e mai rezonabil să-i recunoaștem rolul – rolul adevărat – pe care-l are, decât să încercăm să-i închidem gura”.

În paginile anterioare, istoricul francez amintește despre rolul de „transgresiune ordonată” pe care, în societățile tradiționale, l-au deținut „ritualurile de trecere, confreriile, asocierile de vârstă și, mai ales, sărbătorile. […] Saturnaliile, sărbătoarea nebunilor, carnavalul consacră schimbarea brutală a tabuurilor, a pedepselor și a ierarhiilor, dar această subversiune este strict limitată în timp și este supusă în continuare unor reguli foarte precise impuse de obiceiuri. Făcând ca violența să se defuleze într-un cadru stabilit dinainte, permițând periodic exprimarea unei revolte contestatare, această subversiune contribuie în cele din urmă la menținerea ordinii existente”.

Omul contemporan nu este străin de aceste manifestări. Dimpotrivă, „în măsura în care se poate vorbi de societăți echilibrate, adică de societăți ale căror tensiuni interne se mențin între limitele acceptabile, putem spune că, de fapt, niciuna nu lasă o anumită marjă de acțiune forțelor visului, violenței, agresivității, adică revoltei. Dar, în paralel, este pus în funcție un dispozitiv de mecanisme de reglaj, dispozitiv care permite ca aceste manifestări să fie controlate, stăvilite, dirijate și, în cele din urmă, integrate în sistemul stabilit”.

La prima vedere această interpretare s-ar putea aplica oricărui festival, inclusiv Beach, Please!. Însă, perspectiva ar trebui nuanțată. Discutăm despre un festival dedicat în mare măsură adolescenților, în care copiii de 14 ani pot participa însoțiți de adulți, iar cei cu vârsta cuprinsă între 15 și 18 ani au nevoie de un „bilet de voie” din partea acestora.

Discuțiile din spațiul public referitoare la festivalul amintit generează câteva întrebări incomode și demonstrează existența unor probleme majore.

Își dorește vreun părinte ca propriii copii să fi participat la Beach, Please!? Greu de crezut. Au fost împăcați cu sine părinții ai căror copii au fost prezenți la festival? Cu siguranță, cei mai mulți nu. Însă, dramatic este faptul că părinți ai copiilor prezenți la festival critică desfășurarea acestuia. Cum este posibil acest fenomen, participarea unui minor la o activitate (în cazul de față, un festival) care părintelui său îi repugnă?

Este o realitate dureroasă: nu mai știm să le spunem nu copiilor noștri. Iar când o facem, interdicția este lipsită de consecințe.

Pierderea autorității părintești nu se petrece de pe o zi pe alta. E un proces de lungă durată, legat de coroziunea lentă și des întâlnită a relațiilor dintre părinți și copii. Tocmai pentru că paharul singurății copiilor noștri se umple picătură cu picătură, de cele mai multe ori nu observăm acest fenomen decât atunci când le inundă viețile. Iar când conștientizăm ruptura dintre noi și ei, golul este deja umplut cu un simulacru afectiv.

Dureros pentru adulți este și faptul că adolescenții conștientizează că modalitatea în care se manifestă nu e pe placul „bătrânilor”, dar acest aspect pur și simplu nu îi interesează. Spre deosebire de epocile istorice anterioare, atunci când tinerii își găseau modele „pe verticală”, printre înaintașii lor, adulții livrându-le de cele mai multe ori standardele pe care doreau să le atingă, adolescenții din zilele noastre tind să își găsească modelele pe „orizontală”, standardul de reușită fiindu-le oferit de alți adolescenți apropiați vârstei lor.

Poate învață un adolescent de la un alt adolescent? Cu alte cuvinte, cunoașterea „pe orizontală” poate fi validă? Desigur. Este aceasta suficientă? În niciun caz. Dezastrul este inevitabil atunci când cele două tipuri de cunoaștere se află în antiteză și încearcă să se excludă reciproc. De fapt, ele ar trebui să fie complementare.

Pe de altă parte, comportamentul tinerilor din cadrul festivalului trebuie plasat în contextul în care s-a manifestat: nu la școală, nici în vacanță la bunici, ci la un festival. Această mențiune nu scuză excesele săvârșite. Însă, nu toți cei prezenți pe scenă și-au înjurat țara și au îndemnat tinerii la consumul de substanțe interzise.

Revenind la excese, noi, adulții, suntem cel puțin la fel de vinovați ca tinerii care le săvârșesc. În loc să ne văităm, punându-ne mâinile în cap o dată pe an, vara, când îi vedem că se distrează înjurând ceea ce noi prețuim, ar fi indicat să încercăm să fim mai aproape de copiii noștri, în fiecare zi a vieții lor. În felul acesta vom ști că am făcut tot ceea ce a ținut de noi pentru a nu îi pierde, iar dacă deja i-am pierdut, că facem tot ce ține de noi pentru a le recâștiga iubirea și respectul. În felul acesta, valorile adulților pot fi și valorile adolescenților pentru că noi le putem redeveni modele.

Citește mai mult pe Contributors.ro