Beirut, în căutarea justiției

A trecut un an de la devastatoarea explozie care a zguduit capitala libaneză, Beirut. Un an în care situația politică și socio-economică în tot Libanul s-a înrăutățit considerabil. Valoarea monedei naționale în raport cu dolarul american a scăzut cu până la de 15 ori valoarea inițială, hiperinflația face accesul la produse de bază aproape imposibil pentru o parte semnificativă a populației, iar situația nu dă absolut niciun semn de îmbunătățire. La toate cele menționate mai sus (și multe altele) se adaugă lupta pentru dreptate în cazul exploziei de anul trecut. Familiile celor decedați sau răniți alături de o bună parte a populației Beirutului continuă să ceară un singur lucru în cazul catastrofei din august 2020: justiție.

Explozia din Beirut și efectele sale

Data de 4 august 2020 va rămâne pentru totdeauna în mentalul colectiv al Libanului drept o zi în care lumea părea că se sfârșește. În jurul orei 18, o explozie de proporții cataclismice zguduia capitala Beirut după ce câteva sute de tone de nitrat de amoniu (552 conform unui raport recent al FBI) au sărit în aer în urma unui incendiu în port. Deflagrația avea să lase în urmă peste 200 de morți, aproximativ 6,500 de răniți și circa 300,000 de oameni aveau să rămână pe străzi după ce casele le-au fost distruse parțial sau complet. Au murit și au fost rănite persoane aparținând tuturor claselor socio-economice: copii, femei, persoane cu dizabilități, refugiați, bogați, săraci. O singură clasă nu a fost afectată de explozie: clasa politică.

În orele și zilele ce au urmat, libanezii au început să caute vinovați pentru cele petrecute. Pe lângă ipoteza conform căreia explozia s-ar fi produs în urma unui raid aerian israelian, speculație care, bineînțeles, a fost rapid demontată, absolut toate degetele erau îndreptate înspre politicienii corupți. Fiecare învinovățea partidul opus propriilor simpatii politice. Unii spuneau că e Hezbollahul, alții că Forțele Libaneze, iar cei care se identificau drept membri sau susținători ai mișcării thawra dădeau vina pe întreaga clasă politică, fără a diferenția între X sau Y partid.

Din păcate, până în prezent, nu se cunosc foarte multe detalii în ceea ce privește cauza exploziei sau cine se face vinovat pentru aceasta sau pentru depozitarea unei cantități atât de mari de materiale explozive și inflamabile într-un loc foarte apropiat de zone urbane intens populate. Un lucru însă este cert și clar ca lumina zilei: catastrofa nu ar fi fost niciodată posibilă dacă autoritățile, despre care s-a dovedit că aveau cunoștință despre nitratul de amoniu depozitat în port, ar fi luat măsuri urgente de prevenire a acesteia. Însă corupția și ineficiența clasei politice și a instituțiilor statului și-au spus încă o dată cuvântul.

Eșecul investigației și “presiunea” comunității internaționale

La câteva ore de la producerea exploziei, când echipele de salvare ale Crucii Roșii încă scoteau cadavre și persoane rănite de sub clădirile distruse, autoritățile judiciare libaneze promiteau o investigație rapidă, eficientă, și care va identifica și pedepsi responsabilii în cinci zile. Un an mai târziu, nimeni nu a fost condamnat pentru neglijența criminală ce a dus la producerea catastrofei. Câteva zeci de oficiali au fost puși sub acuzare, însă cu excepția directorilor autorității vamale și a autorității portuare, toți restul sunt lucrători de rang mediu și inferior în cadrul portului, vămii și aparatului de securitate. Investigarea oficialilor de rang înalt, care știau de prezența nitratului de amoniu în port și care aveau responsabilitatea de a acționa, a fost împiedicată în repetate rânduri de diversele tipuri de imunitate de care beneficiază aceștia.

Epicentrul exploziei

La nouă zile după explozie, ministrul justiției l-a numit pe judecătorul Fadi Sawan în fruntea investigației, iar trei luni mai târziu, în noiembrie 2020, și după punerea sub acuzare a numeroși oficiali de rang inferior, Sawan a cerut, în sfârșit, prin intermediul unei scrisori trimise parlamentului, ridicarea imunității și cercetarea a 12 actuali și foști miniștri pentru rolul jucat în dezastrul din 4 august. Președintele parlamentului, Nabih Berri, unul dintre cei mai corupți politicieni libanezi, a refuzat, bineînțeles, să acționeze. Astfel, o lună mai târziu, Sawan ia decizia de a pune sub acuzare o serie de politicieni de rang înalt. Printre aceștia se număra prim-ministrul Hassan Diab (care demisionase imediat după explozie, dar care rămăsese în fruntea guvernului până la numirea unui nou premier), Ghazi Zeaiter, fost ministru al transportului, Ali Hassan Khalil, fost ministru de finanțe, și Youssef Fenianos, fost ministru al transportului.

Desigur, această decizie nu a bucurat pe nimeni în rândul clasei politice care s-a mobilizat rapid în apărarea celor numiți mai sus. Doi dintre cei acuzați au depus plângere împotriva lui Sawan la Curtea de Casație cerând demiterea acestuia din fruntea investigației. Asta s-a și întâmplat în februarie 2021. Fadi Sawan a fost înlocuit de judecătorul Tarek Bitar, care, la rândul său a cerut ridicarea imunității celor trei foști miniștri, lucru care, până la momentul scrierii acestui text nu s-a întâmplat. Bitar a mers mai departe în a-l interoga, în calitate de suspect, pe șeful serviciului intern de securitate, Generalul Maior Tony Saliba și în a-l pune sub acuzare pe comandantul armatei libaneze Generalul Jean Kahwaji, precum și pe alți trei oficiali de rand înalt din cadrul serviciului de informații al armatei. Toate aceste acțiuni au eșuat în a duce până în prezent la vreo condamnare definitivă.

La scurt timp de la producerea deflagrației care a distrus o bună parte din capitala Beirut, comunitatea internațională, condusă de Franța, a reacționat solidar cu populația libaneză prin detașarea de personal medical și de altă natură care să sprijine eforturile autorităților locale. Președintele francez Emmanuel Macron a efectuat chiar o vizită oficială în Beirut, interpretată de mulți drept o cascadorie de PR, mai degrabă decât un semn de solidaritate. Au urmat mai apoi o serie de conferințe internaționale menite să strângă fonduri pentru ajutor umanitar, sprijin ce avea să ajungă direct la oameni ocolind corupția instituțiilor de stat.

Sediul Electricite du Liban, compania de stat furnizoare de electricitate, devastat de explozie

Franța promitea 11 miliarde de dolari în schimbul unor reforme structurale, de guvernanță și transparență, în timp ce alte state occidentale ofereau alte miliarde condiționate de un audit care să penetreze opacitatea Băncii Centrale a Libanului. Problema este că aceste mesaje se adresau unei clase politice care, deși dominată de cleptomanie, vedea costurile, probabilitatea ca un audit să scoată la iveală sumele imense furate de-a lungul anilor conectate cu numele celor care au beneficiat de pe urma acestora, mult prea mari pentru câteva sute de milioane de care se puteau atinge. Mai mult decât atât, politicienii erau conștienți că odată cu bani vor veni și niște mecanisme bine puse la punct de monitorizare a modului în care sunt cheltuite acele sume. În plus, puțin le păsa de reconstrucția Beirutului sau de sutele de mii de oameni rămași pe străzi. Astfel, au refuzat ofertele țărilor occidentale care și-au concentrat mai apoi sprijinul în direcția ONG-urilor.

Comunitatea internațională credea la momentul respectiv că sumele mari de bani promise vor reuși să înduplece clasa politică în a demara o serie de reforme și, mai ales, auditul Băncii Centrale, acest monstru al corupției care sub conducerea guvernatorului Riad Salame (aflat în funcție din 1993) a facilitat golirea cuferelor naționale timp de decenii. Actorii internaționali au eșuat în a-i constrânge pe politicienii libanezi deoarece au plecat de la premisa naivă că explozia din august 2020 va sensibiliza elita politică interesată numai de bani. De altfel, aceștia au foarte puține pârghii în ceea ce îi privește pe politicienii libanezi putred de bogați, fără ca acțiunile lor să fie catalogate neocolonialiste. Sancțiunile economice și blocarea conturilor din străinătate nu doar că s-au dovedit în repetate rânduri a eșua în schimbarea comportamentelor, dar în cazul Libanului este la fel de adevărat faptul că politicienii lucrează foarte mult cu bani cash păstrați în seifurile numeroaselor bănci pe care chiar ei le dețin în Liban. Astfel, elita politică libaneză nu s-a simțit nici presată, nici constrânsă de comunitatea internațională în a demara reforme ci, din contră, și-a continuat nestingherită activitățile.

Încotro se îndreaptă Libanul ?

Evoluția situației din Liban și parcursul pe care țara l-a urmat pe plan intern în ultimul an nu indică un viitor promițător în care aceasta se va redresa, iar condițiile de trai îmbunătăți considerabil. Blocajul politic continuă în condițiile în care Libanul nu a mai avut un guvern stabil de circa un an, iar elita politică ține cu dinții de putere. Saad Hariri, politicianul sunnit miliardar care a fost desemnat să formeze un guvern după retragerea lui Hassan Diab, a demisionat pe 15 iulie după numeroase încercări de alcătuire a unui cabinet, toate propunerile sale de miniștri fiind respinse de președintele octogenar Michel Aoun. În locul său a fost numit miliardarul Najib Mikati, unul dintre cei mai prolifici oameni de afaceri libanezi și unul dintre cei mai corupți politicieni în viață.

Pentru populația libaneză, Najib Mikati nu este altceva decât mai mult din ce avea deja. Corupție, ineficiență, cleptomanie și lipsă de interes. Mai mult decât atât, și probabil cel mai important punct în CV-ul lui Mikati în contextul actual, este că acesta se afla în fruntea guvernului în momentul în care nava Rhosus, care a transportat cele 2750 de tone de nitrat de amoniu, a ancorat în portul din Beirut. Astfel, un nou guvern condus de Najib Mikati va avea cu siguranță consecințe nefaste asupra investigației cu privire la explozia devastatoare de anul trecut. Nu în ultimul rând, în ceea ce privește formarea unui nou guvern, Mikati se va lovi de aceleași obstacole de care s-a lovit și Saad Hariri, numite Michel Aoun și Nabih Berri.

Între timp, situația socio-economică în tot Libanul se înrăutățește de la o zi la alta. Lira libaneză a atins acum o săptămână pe piața neagră cota istorică de 22.000 de lire pentru 1$ în timp ce acum un an cursul de schimb valutar era de aproximativ 8.000 de lire libaneze, iar acum doi ani stabil la 1.500 de lire. Prețurile produselor de bază au crescut exponențial făcând ca o bună parte din populația Libanului să nu își mai permită alimente. Țara se confruntă cu lipsa de combustibil ceea ce face ca oamenii să stea la cozi infernale la benzinării pentru a-și umple rezervorul mașinii. O altă consecință este lipsa energiei electrice. Un libanez de rând are azi circa 3-4 ore de curent pe zi din partea statului, iar generatoarele private nu pot funcționa fără motorină. Lipsa medicamentelor din farmacii și spitale face ca zeci de mii de oameni să își întrerupă tratamentele, în timp ce până și banalul Paracetamol este greu de găsit în anumite zone. Miile de persoane care au dezvoltat afecțiuni psihologice în urma exploziei, precum depresie, tulburări de anxietate, sindrom de stres post-traumatic, nu au acces la tratamentul necesar care să le țină sub control simptomele copleșitoare. Astăzi, libanezii care se întorc acasă din țări precum Franța sau Canada nu aduc cu ei suveniruri pentru rude ci medicamente si produse greu de găsit sau extrem de scumpe în Liban.Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro