Biserica Verde a climatismului

Știința… se sinucide atunci când adoptă un crez

Thomas Henry Huxley, 1885

(trad. pers.)

Pentru că preoții și credincioșii noului cult pe care l-am numit Marele Salt Verde au nevoie de un locaș pentru rugăciuni, spovedanii, binecuvântări și anatemizări, consider că o Biserică Verde a climatismului ar fi cea mai potrivită. Ideea acestei biserici mi-a fost sugerată de o întâmplare al cărei erou a fost celebrul economist Julian Simon (University of Maryland), cel care a câștigat un faimos pariu cu falsul profet apocaliptic Paul Ehrlich (Stanford University).

Participând la un forum ecologist, profesorul Simon a întrebat: Câți dintre dumneavoastră cred că pământul este din ce în ce mai poluat și că resursele noastre naturale sunt epuizate? După ce aproape toți cei prezenți au ridicat mâna, Simon a întrebat din nou: Există vreo dovadă care v-ar putea schimba părerea? Tăcere deplină. Simon nu s-a descurajat și a continuat: Există vreo dovadă pe care aș putea să v-o dau – orice – care să vă determine să vă reconsiderați aceste ipoteze? Întâmpinând și mai multă tăcere, profesorul Simon a concluzionat: Ei bine, scuzați-mă. Nu sunt îmbrăcat pentru biserică.

Existența unei Biserici Verzi este răspunsul la o întrebare care se regăsește sub diverse forme în articolele mele precedente: Cum se explică faptul că o mare parte a lumii occidentale, în special Europa și Statele Unite, a cedat în fața nebuniei colective care este climatismul sau, cu alte cuvinte, ortodoxia schimbării climei? Un răspuns onest nu poate evita concluzia că această ortodoxie pe stil nou a devenit de fapt, o nouă religie având preoți și enoriași marcați, printre altele, și de zelul intolerant care a afectat atât de des religia în trecut, uneori chiar și astăzi.

Biserica Verde a climatismului se bazează pe mai mulți piloni se susținere:

1. Planeta se încălzește din cauza anumitor comportamente umane. Ergo, oamenii exercită o influență continuă și pronunțată asupra climei.

2. Această influență nu poate fi decât catastrofală, marcând sfârșitul lumii (un Armaghedon climatic). Orice aspecte pozitive sau benigne ale influenței antropogene nu prezintă interes pentru comunitatea climatismului.

3. Datorită computerelor puternice, putem prevedea cum va fi clima peste 20, 40 sau chiar 100 ani.

4. Tot pe baza acelor computere atotputernice, credem că, dacă eliminăm un singur component – arderea combustibililor fosili – putem împiedeca schimbarea climei pentru o perioadă de timp cât dorim noi de lungă.

5. Problema (sau criza sau urgența) climatică poate și trebuie rezolvată prin guvernanță globală. Un eventual Mesia sau chiar o (tânără) sfântă a climatismului ar accelera semnificativ mântuirea bietei clime de urgia antropogenă.

Cei care au citit ultima mea carte – Climate Change, Torn between Myth and Fact – au putut descoperi aspecte mitologice și religioase ale cultului întreținut de Biserica Verde:

Climatismul are atributele unei noi religii seculare, una în care natura a devenit noul Dumnezeu, iar schimbarea climei va deveni noua Apocalipsă. Astfel, păcatele împotriva lui Dumnezeu au fost înlocuite cu crime împotriva naturii. Iar preoții noii religii? Bineînțeles, ei sunt cei „97% dintre experții care sunt de acord cu încălzirea globală antropogenă.”

Mitul naturii neprihănite ori Alma Mater primordială

În cartea „Schimbările climatice – Un ghid (uneori) incorect politic”, am numit acest mit edenic sau nostalgia paradisului pierdut. În acest cadru conceptual, clima este considerată un simbol al mediului natural, sălbatic, o manifestare a Naturii-Mamă care, la începuturi, era pură și neprihănită și ar fi trebuit să rămână așa, neatinsă și pângărită de oameni. Caracterul edenic al acestui mit este evident pentru că descrie o ficțiune numită Paradis sau Grădina Raiului, din care primii oameni au fost alungați pentru săvârșirea păcatului originar. Iar schimbarea climei este astăzi sinonimă cu natura pierdută, o idee cu adânci rezonanțe în multe culturi.

Ideologia naturii sălbatice și neprihănite reprezintă un pilon secundar, dar deloc neglijabil, al Bisericii Verzi a climatismului. Acest tip de ideologie climatică este opus celui babelian – suntem mândri de a fi cucerit și stăpânit Natura: în locul încercărilor de apropriere și dominare, avem acum de-a face cu o deificare a naturii, respectiv a climei. „În sălbăticie se conservă lumea”, spunea Henry D. Thoreau, semnalând astfel că o natură sălbatică, a cărei climă nu este alterată de om, reprezintă un fel de sanctuar delicat și neprihănit, care trebuie păstrat așa cum este, departe de orice intervenție umană. Astfel, clima devine și ea ceva fragil și are nevoie să fie protejată sau salvată, așa cum se întâmplă cu peisajele naturale sau speciile vegetale și animale.

Distingem ușor aici idealurile care au alimentat Romantismul, Iluminismul și, mai recent, mișcările ecologiste timp de peste două secole sau mai mult. Ca un corolar, a apărut în imaginarul umanității și conceptul de Mama Natură, o umbrelă ideologică sub care și-au găsit adăpost ecologismul, încălzirea globală și schimbările climatice.

Dar nimic mai fals despre Natură decât că ar fi o mamă pentru oameni. Nu există nici un climat în care omul să fie adaptat ideal, în sensul că i se va garanta o calitate decentă a vieții. Mama Natură nu vrea ca noi să avem o speranță de viață de 75 ani sau o rată de mortalitate infantilă sub 1%. Natura, ca sumă a tuturor lucrurilor de pe Pământ, nu se sinchisește de ființele umane în nici un fel și ne atacă permanent cu ape infestate cu bacterii, călduri excesive, lipsa ploilor sau inundații, cutremure, furtuni, uragane, tornade, insecte și alte creaturi purtătoare de boli (de ex., recentul SARS-Cov2, încă activ), un mare număr de predători etc. Astăzi, privim moartea cuiva înainte de 30 ani ca pe o tragedie; în timpurile mai „naturale”, aceasta era speranța de viață.

Implicația subterană a acestui mit climatic este aceea că, prin schimbările climei, prin pierderea caracterului sălbatic al naturii edenice, oamenii nu doar se auto diminuează, ci alterează și ceva dincolo de ei înșiși. Această poziție mitică de nostalgie constituie o caracteristică dură și adâncă a climatismului.

Cu toate acestea, mitul naturii pure, sălbatice – un paradis primordial din care omul ar fi fost izgonit – a fost un mod persistent de discurs în ultimele secole. Prin pierderea caracterului sălbatic și neprihănit, datorită îmblânzirii și stăpânirii naturii, unii oameni dezvoltă un complex de vinovăție, se simt direct responsabili pentru ceea se întâmplă cu natura/clima și vor acționa în consecință. Biserica Verde acceptă suflete pierdute în căutarea unor zei falși.

Cu alte cuvinte, s-a creat o pseudo-realitate – Natura optimă – care se regăsește, uneori bine ascunsă, în spatele actualelor dezbateri privind clima în schimbare. Noțiunea cvasi-religioasă conform căreia planeta a fost livrată în perfectă stare de funcționare și nu poate fi schimbată cu una nouă[1], așa cum afirmă Amory Lovins și alții, reflectă ceea ce economistul în domeniul climei Robert Mendelsohn (Yale University) numește un mit nerostit în ecologie, conform căruia condițiile naturale trebuie să fie optime. Adică, trebuie să fim acum în vârful dealului.[2] Vârful fiind cele 0.041% molecule de CO2 din întreaga atmosferă…

O aripă radicală a Bisericii Verzi și a climatismului respinge o viziune antropocentrică a lumii, bazată pe poziția centrală a omului, în favoarea unei viziuni eco-centrice, în care Natura predomină. Dar, continuând explicația mea anterioară, Natura nu ne oferă un climat stabil și sigur (optim) pe care noi îl alterăm, făcând-l periculos. Ea ne oferă în realitate un climat periculos, în continuă schimbare, pe care noi trebuie să-l facem sigur și adaptat nevoilor noastre. Iar motorul din spatele imensului progres economic, social, cultural, medical etc. al umanității din ultimele 200 de ani, cel care ne oferă clădiri solide, încălzire și cu aer condiționat la prețuri accesibile, ameliorarea efectelor secetei și al tuturor celorlalte lucruri care ne protejează de climă este energia ieftină, abundentă și fiabilă, provenită în proporție de ~80% din combustibili fosili.

O paralelă climatism – religie

De-a lungul timpului, vremea și capriciile ei au fost o parte importantă a etosului religios. În societățile primitive, evenimentele meteorologice extreme erau explicate ca fiind pedepse din partea zeilor pentru păcatele oamenilor. În Vechiul Testament, un exemplu notoriu este potopul lui Noe. În vremurile noastre, păcatele sunt reprezentate de industrializarea și dezvoltarea economică rapidă a omenirii după Revoluția Industrială, dovada irefutabilă fiind creșterea concentrației de CO2 de la ~o.o28% (undeva prin anii 1800) la cea de azi, ~0,041%. În prezent, pentru orice eveniment meteo major (uragane, secete, inundații, dezghețuri, incendii, alunecări de teren etc.) va fi publicat imediat un studiu de atribuire prin care ni se spune că ne primim astfel pedeapsa pentru pervertirea directă, deși neintenționată, a vremii. Iar, printr-un subterfugiu de tip alba-neagra, schimbarea vremii va deveni schimbarea climei, deși cele două fenomene nu se suprapun temporal la scara 1:1.Citeste intregul artiol si comenteaza pe Contributors.ro