BNR menține dobânda-cheie la 6.50%. Alternativele proaste pe care Isărescu le are la dispoziție

Deși România are cea mai ridicată inflație din UE, BNR a decis luni să mențină dobânda-cheie la 6.50% pe an. Economiștii sunt unanimi în a aprecia că mai devreme de luna mai nu vom vedea dobânzi mai mici, până când dezechilibrele din economie nu vor fi treptat reduse.

Jurnalistul Dan Popa trimite în fiecare joi dimineață newsletterul „EconoMix”. Dacă te interesează finanțele personale și vrei să primești recomandări economice, te poți abona aici:

Reamintim că obiectivul fundamental al BNR este asigurarea și menținerea stabilității preţurilor.

Inflația din România nu este explicată doar de factori pur monetari – există mai mulți „vinovați”:

a) Scumpiri puternice ale energiei și serviciilor. În 2025, energia electrică și termică s-au scumpit foarte mult – de peste +70% la electricitate – iar serviciile (inclusiv transport și igienă personală) au urcat considerabil. În paralel, alimentele esențiale au continuat să se scumpească. Aceste componente sunt greu influențabile de politica monetară pe termen scurt. Adică BNR nu poate „steriliza” aceste scumpiri direct cu dobânzi.

b) Structura consumului : Românii cheltuiesc relativ mai mult pe bunuri nealimentare și servicii, iar acestea au înregistrat creșteri de preț mai mari decât media. La fel, prețurile din anumite sectoare pot rămâne „lipicioase” – adică nu scad ușor după un șoc -, ceea ce menține inflația sus.

c) Politica fiscală influențează „costul vieții”. Inflația nu depinde doar de BNR. Deciziile guvernamentale – inclusiv modificările de taxe, accize sau tarife administrate (de exemplu energie reglementată) – transmit presiuni directe asupra prețurilor.

Cum funcționează „politica monetară vs. inflația”?

Banca centrală poate influența inflația prin: majorarea dobânzilor pentru a reduce cererea de credit și consum, și prin comunicare pentru a ancora așteptările inflaționiste.

Dar sunt limitări:

• dacă inflația vine din șocuri de cost (energie, taxe, prețuri reglementate), creșterea dobânzilor nu o poate elimina rapid;
• dacă deficitul fiscal rămâne mare, politica monetară trebuie să compenseze cu dobânzi mai ridicate, dar asta vine la pachet cu costuri pentru economie.

Pe scurt, politica monetară singură nu poate „rezolva tot”, mai ales când cauza este în partea fiscal-bugetară a economiei.

„Explicația ortodoxă” e mereu aceeași: inflația e de cost, deficitul e mare, BNR nu poate face miracole, politica fiscală etc.

Dar dacă BNR ar vrea cu adevărat, nu ar putea face mai mult ca să scadă inflația?

Răspunsul sincer este: Da, ar putea. Dar ar plăti un preț politic și social pe care nimeni nu și-l asumă. Să presupunem că BNR ar URCA dobânzile mai agresiv. Ce ar însemna asta?

Ar reduce inflația mai rapid, prin: credit mai scump, consum mai mic, investiții amânate, un leu mai atractiv pentru capitalul străin.

Dar ar provoca automat: creșterea ratelor la credite, falimente la firmele slab capitalizate, șomaj mai mare, tensiune socială, presiune pe buget (dobânzi mai mari la datoria statului).

Și aici vine miezul problemei: România nu are spațiu politic pentru o recesiune anti-inflaționistă tip Volcker.

În SUA anilor ’80, Fed a scos țara în recesiune, dar: nu era populism, nu erau alegeri la 2 ani distanță, nu era deficit uriaș, nu depindeau de finanțare externă lună de lună.

Deci BNR ar putea face mai mult, doar că „mai mult” înseamnă durere.

Să presupunem că BNR ar lăsa cursul să se aprecieze

În loc să țină leul stabil, ar putea lăsa EUR/RON să coboare. Ce ar face asta?

Produce dezinflație foarte rapidă (importurile devin mai ieftine), dar în același timp lovește exportatorii → fabrici → joburi → PIB.

În România, exporturile sunt dominate de auto & componente. Dacă leul se întărește agresiv: Dacia pierde competitivitate, Ford pierde competitivitate, tot lanțul industrial e lovit. Iar BNR știe asta. De aceea nu folosește cursul ca armă anti-inflație.

Să presupunem că BNR ar lăsa cursul să se deprecieze (exact invers)

Ce ar obține: exporturi mai bune, creștere economică temporară, dar inflație și mai mare, pentru că importurile se scumpesc instant.

Deci BNR e prinsă între două opțiuni proaste.

BNR ar putea forța Guvernul să reducă deficitul

Cum? Nu prin presă sau mesaje diplomatice, ci manipulând costul finanțării. BNR are pârghii să facă finanțarea deficitului mai scumpă → guvernul ar fi obligat să taie cheltuieli sau să crească taxe.

Dar asta ar însemna: tensiune instituțională, criză politică, risc electoral, acuzații că „BNR dărâmă guvernul”.

Te întrebi dacă au făcut-o vreodată? Da, discret, în 2009–2010.

Întrebarea sinceră nu e: poate BNR face mai mult? Ci: Este România pregătită să plătească prețul pentru inflație mai mică?

Pentru că „mai mult BNR” înseamnă: mai puține credite, falimente, șomaj, recesiune , frânarea consumului și scăderea veniturilor politice

Spus simplu: România vrea inflație mică, dar nu vrea durerile care o produc.