Boboteaza – Crucea, gheața, ospețele și viața. Superstiții și tradiții

​Ziua de Bobotează (6 ianuarie) cuprinde elemente specifice sărbătorilor de Crăciun și de Anul Nou: local, se colindă: se făceau și se prindeau farmecele și descântecele; se afla ursitul și se făceau prorociri ale timpului și belșugului în noul an. Se pregătesc și mese îmbelșugate. Despre ritualul aruncării crucii în apă scriu călătorii străini care au vizitat țările române în secolul XVII. Cel care prindea crucea era răsplătit de domnitor.

Câteva credințe și superstiții de acum peste un secol, relatate de Artur Gorovei

„Pentru ca să nu te prindă frigurile, durerile de cap, de piept și de stomac, e bine ca la Bobotează, când se afundă steagul în râu, să te speli în acel moment cu apă din râu, căci tot anul ești sănătos”

Dacă în ziua de Bobotează va fi vreme frumoasă, va fi un an îmbelșugat în pâine și pește”

„Cine se aruncă în apă, în ziua de Bobotează, se vindecă de orice boală. Din ziua de Bobotează, șase săptămâni toate apele sunt curate și sfinte, chiar și în vârful munților”

„Dacă în ziua de Bobotează va bate crivățul vor fi roade în bucate”

„Nu este bine a scoate gunoiul măturat în ziua ajunului Bobotezei că se scoate norocul din casă”

Boboteaza și apa care nu se strică niciodată

Boboteaza face parte din seria celor 12 sărbători creştine importante şi este menită să reamintească faptele petrecute la apa Iordanului, înainte ca Iisus să păşească în viaţa publică. De aceea, Biserica mai numeşte Boboteaza „Arătarea Domnului”, „Dumnezeiasca Arătare” și „Epifania”, această din urmă denumire provenind din limba greacă şi însemnând „arătare”, „descoperire”, „revelare”.

În Răsărit, până în a doua jumătate a secolului al IV-lea, Naşterea Domnului era cinstită în aceeaşi zi cu Botezul, la 6 ianuarie.

Boboteaza (6 ianuarie) şi Sfântul Ioan (7 ianuarie) aproape că formează una şi aceeaşi sărbătoare. Ajunul, adică ziua de 5 ianuarie, este zi de post negru, la fel ca Ajunul Crăciunului și Vinerea Mare dinaintea Paştilor.

Tot în Ajunul Bobotezei, preoţii merg la casele credincioşilor pentru a le aduce, prin stropirea cu apă sfinţită, binecuvântarea Sfintei Treimi.

Credincioşii şi preoţii consideră că apa de la Bobotează are o putere deosebită, pentru că a fost sfinţită printr-o îndoită chemare a Sfântului Duh, iar sfinţirea are loc chiar în ziua în care Mântuitorul s-a botezat în apele Iordanului. Apa sfinţită la biserică în această zi şi luată de credincioşi nu se strică niciodată. Prin agheasmă se înţelege atât apa sfinţită, cât şi slujba pentru sfinţirea ei.

„Apa de la Bobotează este unul dintre antidoturile magice și curative căruia oamenii îi atribuie nenumărate calități redutabile pe care le-am putea rezuma, citând o notație din secolele trecute, astfel:..apa sfințită în ziua de Bobotează nicicând nu se strică și, afară de aceasta, e lecuitoare și tămăduitoare de orișice boală”, scrie Narcisa Știucă în cartea Spirala sărbătorilor – Rosturi, tâlcuri și deslușiri.

Exista și credința că apa sfințită este cu atât mai puternică, dacă este consumată la foarte puțin timp după binecuvântare și acesta este unul dintre motivele pentru care oamenii se înghesuie să umple sticlele sau vasele cu licoarea pe care o consideră miraculoasă.

De ce cred oamenii că această agheazmă nu-și pierde niciodată puterile? Cei care s-au străduit să înțeleagă și să explice acest fapt „l-au pus atât pe seama puterii de conservare a busuiocului, pe faptul că înghețul nimicește părțile ei putrezitoare, dar mai ales pe încrederea oamenilor în miracolul sărbătorii în sine”.

La Bobotează se sfinţesc toate apele, iar preotul se duce la o apă în care aruncă o cruce. Mai mulţi bărbaţi se aruncă în apă ca să o aducă înapoi, iar cel care va scoate crucea din apă va avea noroc tot anul

Boboteaza – Piftie, grâu fiert, colinde și mult zgomot

„Boboteaza este unul dintre prilejurile de sfințire a casei de care se crede că depinde înțelegerea și bunăstarea familiei, de aceea preotul și însoțitorii săi sunt întâmpinați cu o oarecare emoție: capul familiei îl primește în prag cu o lumânare aprinsă, fetele caută să-și ascundă sub prag sau pe locul unde el va ședea podoabe care apoi să le poarte noroc, gospodinele îl îmbie să se așeze ca să le stea cloștile și să guste din toate, ca să le sfințească și să aibă belșug în grădină”, scrie Narcisa Știucă

Interesant este că în unele sate exista o credință cum că cel din urmă la care va veni preotul cu Botezul va muri în acel an, iar pentru a nu-i supăra pe enoriași, preoții nu aveau în fiecare an același „traseu” pe la gospodării și încheiau, fie la o casă părăsită, fie în centrul satului.

„În noaptea de Bobotează, când se pogoară Sfântul Duh și în noaptea Învierii, cerul de deschide. Dar tot numai cine este bun la Dumnezeu vede și cere de la Dumnezeu ăn clipele acelea tot ce vrea și i se dă.

În Moldova, în secolul XVIII, se trăgea cu tunul în ziua de Bobotează”, scrie Gh F Ciaușanu în Superstițiile poporului român.

Și în prezent, la Bobotează se face mult zgomot, sunt ritualuri cu strigături și pocnete, în unele locuri se aprind focuri mari, în altele se răspândesc substanțe urât mirositoare. Precum la alte sărbători, când flăcările se mai domoleau, tinerii săreau peste jăratic, în speranța că vor fi sănătoși tot anul.

Iată ce scrie Ion Ghinoiu despre tradițiile de Bobotează;

„În calendarul popular ziua de Bobotează cuprinde elemente specifice sărbătorilor de Crăciun și de Anul Nou: local, se colindă: se fac și se prind farmecele și descântecele; se află ursitul; se fac prorociri ale timpului și belșugului în noul an; se crede că se deschide cerul și vorbesc animalele, ard comorile” (…) Alimentele specifice zilei de Bobotează sunt piftia și grâul fiert”. (citat din cartea Calendarul țăranului român – zile și mituri)

În Moldova, la masa de Bobotează, se pregătea grâu fiert îndulcit cu miere și se adăuga uneori și mac și miez de nucă. Se preparau și plăcinte cu varză, iahnie de fasole, prune afumate și fierte, sarmale umplute cu porumb sfărâmat la piuă, dar și colaci și vin. Pe masă rămâneau pâinea, apa și sarea încă trei zile după sfințire, pentru sufletele morților.

Cele mai multe ritualuri sunt de purificare și sunt legate de apă (sfințirea apei, aruncarea crucii în apă de către preoți, oamenii care se aruncă în apele reci sau se spală cu apa râurilor sau lacurilor).

O serie de tradiții erau legate de lupi, care erau considerați „stăpâni peste iarnă”, în timp ce calul era stăpân peste vară.

„La această teribilă ofensivă împotriva spiritelor rele sar în ajutorul oamenilor lupii, singurele vietăți care văd diavolii. îi aleargă și îi sfâșie cu dinții. De frica lupilor, dracii săreau în apă și, după ei, bărbații curajoși”, scrie Ion Ghinoiu.

Cum era definită Boboteaza într-un dicționar interbelic

(poate din Apă-botează, cum s’ar maĭ zice pin Ban., Hațeg, Maram., dacă nu din Bogbotează, după vsl. bogoĭavlenie, id., orĭ d. po- și botez. V. po-). Ziŭa de 6 Ianuariŭ, cînd e Botezu Domnuluĭ. Geru Bobotezeĭ, mare ger.

Iordănitul, busuiocul, cântecele și o masă copioasă

La români, ziua de Bobotează cuprinde motive specifice sărbătorilor de Crăciun. Astfel, în unele zone se colindă, se fac şi se prind farmecele şi descântecele, se află ursitul, se fac prorociri despre noul an.

La Bobotează se sfinţesc toate apele. Preotul se duce la o apă unde va arunca o cruce, mai mulţi bărbaţi se aruncă în apă ca să o aducă înapoi, iar cel care reuşeşte să ajungă primul la ea primeşte binecuvântarea preotului şi se consideră că va avea noroc tot anul. În vechime, cel care găsea primul crucea şi o aducea la mal primea şi daruri de la domnitorul ţării şi era ţinut la mare cinste de către ceilalţi.

În unele zone, tinerii formează cete de colindători care se îmbracă în haine de sărbătoare și merg din casă în casă după ce preotul a sfințit apele. Stropesc cu apă sfințită în fiecare gospodărie, vestind Botezul prin colinde și strigături. Erau sate în care, în seara de 6 ianuarie, erau colindați cei cu numele Ion. În unele zone, cei pe la care colindătorii nu se opreau, se supărau.

Iordănitul femeilor este o petrecere care se ținea în noaptea de 6 către 7 ianuarie un alt obicei. Femeile se adunau în grupuri mari acasă la cineva şi duceau alimente (ouă, făină, carne) şi băutură (vin). Petreceau toată noaptea, cântau, jucau și beau din belșug, spunând că se „iordănesc”.

Dimineaţa, femeile ieşeau pe stradă şi îi luau pe sus pe bărbaţii care apăreau întâmplator pe drum, îi luau cu forţa la râu, lac sau fântână, ameninţându-i cu aruncatul în apă, dacă nu se răscumpără cu un dar, de obicei o vadră de vin. Ziua mai era numită Tontoroiul Femeilor și se permiteau excesele la băutură ale femeilor. Normele satului tradițional erau abolite, femeile ieșeau să petreacă, iar bărbații stăteau acasă și aveau grijă de copii.

Se spune că, în noaptea de Bobotează, tinerele fete îşi visează ursitul. Ele îşi leagă pe inelar un fir roşu de mătase şi pun o rămurică de busuioc sub pernă.

Tot de busuioc – și de puterile sale miraculoase – este legată și o altă tradiție: preotul lăsa în casele tinerilor necăsătoriți o mlădiță de busuioc.

Fetele care cad pe gheaţă în ziua de Bobotează cred că se vor mărita în acel an, spune tradiţia populară.

De asemenea, potrivit tradiţiei, în ajunul Bobotezei, în casele românilor se pregăteşte o masă asemănătoare cu cea din Ajunul Crăciunului. Astfel, sub faţa de masă se pune fân, iar pe fiecare colţ al acesteia se pune câte un bulgăre de sare. Apoi, pe masă se aşază 12 feluri de mâncare: colivă, bob fiert, fiertură de prune, sarmale umplute cu crupe, borş de „burechiuşe” sau „urechiuşele babei” (fasole albă cu colţunaşi umpluţi cu ciuperci), borş de peşte, peşte prăjit, plăcinte de post umplute cu tocătură de varză acră, plăcinte cu mac.

Nimeni nu se atinge de bucate până nu soseşte preotul cu „Iordanul” sau Chiraleisa (sau Chiralexa), pentru a sfinţi masa. „Chiraleisa” este un obicei din Transilvania, numele provine din neogreacă, înseamnă „Doamne, miluieşte!” și, practic, copiii din clasele primare mergeau prin gospodării și strigau scandări simple prin care le urau gazdelor sănătate și bogăție.

Exista credinţa că, strigând „Chiraleisa”, oamenii capătă putere, toate relele fug şi anul va fi curat până la Sfântul Andrei (30 noiembrie). După sfinţirea alimentelor, o parte din mâncare se dă animalelor din gospodărie, pentru a fi fertile şi protejate de boli.

Se crede că, dacă în dimineaţa Ajunului de Bobotează, pomii sunt încărcaţi cu promoroacă, aceştia vor avea rod bogat. De asemenea, se crede că animalele din grajd vorbesc la miezul nopţii dinspre ziua de Bobotează despre locurile unde sunt ascunse comorile.

Tradiţia mai spune că la Bobotează nu se spală rufe. În această zi sunt interzise certurile în casă şi nu se dă nimic cu împrumut.

Boboteaza și biserica

Sărbătoarea Bobotezei este cunoscută atât în Biserica Ortodoxă, cât şi în Biserica Romano-Catolică. Botezul Domnului este amintit încă din secolul al II-lea d.Hr. de Sfântul Clement Alexandrinul şi în secolul al III-lea de Sfântul Grigorie Taumaturgul.

De Biserica apuseană, Boboteaza a fost adoptată în secolul al IV-lea, fiind cunoscută şi ca „Sărbătoarea celor trei magi”. Tot atunci au fost despărţite cele două mari sărbători: 25 decembrie fiind data stabilită pentru prăznuirea Naşterii Domnului şi 6 ianuarie, pentru Bobotează.

Catolicii celebrează pe 6 ianuarie Epifania, care simbolizează anunţarea naşterii lui Hristos regilor magi, care au venit să-l vadă pe pruncul abia născut, aducându-i daruri, aur, smirnă şi tămâie.

Ortodocşii prăznuiesc botezul Mântuitorului în apele Iordanului de către Sfântul Ioan Botezătorul. Potrivit scrierilor, în această perioadă, în pustiul Iordanului îşi începuse activitatea profetică Ioan Botezătorul. Prin învăţătura sa, acesta ajunsese să uimească şi să atragă mulţi oameni. Deşi învăţăturile sale erau înscrise în Legea lui Moise, Ioan Botezătorul venea cu ceva nou: curajul să le spună pe faţă şi să le reamintească permanent oamenilor că „s-a apropiat împărăţia cerurilor”.

Când Mântuitorul a apărut pe malul Iordanului, Sfântul Ioan Botezătorul, luminat de Duhul Sfânt, l-a recunoscut şi l-a arătat mulţimilor. Momentul în care Mântuitorul Iisus Hristos a primit botezul este consemnat de toţi cei patru evanghelişti.

Evanghelistul Matei spune că Iisus a venit din Galileea la râul Iordan, unde boteza Ioan Botezatorul, cerând să fie şi el botezat. Ioan i-a spus: „Eu am trebuinţă să fiu botezat de tine şi tu vii la mine”, iar la răspunsul lui Iisus că aşa se cuvine, acesta a fost botezat în cele din urmă de către Ioan.

Boboteaza este o manifestare a celor trei elemente ale Treimii: Fiul este botezat în Iordan de către Ioan, Sfântul Duh se coboară asupra lui Iisus în chip de porumbel, iar Tatăl din cer îl declară ca fiind Fiul Său.

Locul real al Botezului Mântuitorului este în Iordania. Totuşi, pe malul israelian al Iordanului a fost amenajat un spaţiu unde creştinii îmbrăcaţi în cămăşi albe lungi, numite „crijme” intră în râu. Orice pelerinaj făcut în Ţara Sfântă are un loc de oprire la râul Iordan.

Unii preoţi îi cufundă de trei ori în apa Iordanului pe credincioşii adulţi, repetând într-un fel botezul. Preoţii ortodocşi români spun că botezul este unic, de aceea binecuvântează pelerinii stropindu-i cu apa din Iordan. Aceste ritualuri pot fi văzute tot anul pe durata pelerinajelor, fără legătură cu Boboteaza.

Biserica Ortodoxă din Ierusalim – sau Patriarhia Ortodoxă Greacă a Ierusalimului – nu a adoptat calendarul bisericesc îndreptat (calendarul gregorian) şi, împreună cu Patriarhia Rusă, Patriarhia Georgiei, Patriarhia Sârbă şi Sfântul Munte Athos, precum şi cu credincioşii români din Basarabia, sărbătoresc după calendarul neîndreptat (calendarul iulian), adică la o diferenţă de 13 zile.

În Ajunul Bobotezei, credincioşii ortodocşi se adună la râul Iordanului, la locul Botezului Domnului. Slujba Aghesmei celei Mari este săvârşită de Sanctitatea Sa Teofil al III-lea, patriarhul Ierusalimului şi al întregii Palestine, în fruntea unui sobor de arhierei şi preoţi.

Unii pelerini credincioşi spun că în timpul slujbei de Bobotează, pentru câteva clipe, apele Iordanului curg în sens invers. Deşi afară este destul de frig în ianuarie, mulţi dintre credincioşi intră în râul Iordan în cămăşile albe lungi, pe care apoi le păstrează cu grijă pentru a fi îmbrăcaţi cu ele în ziua înmormântării.

Înainte de a pleca de lângă râu, pelerinii iau amintire o sticlă cu apă din Iordan, rugându-se să le fie tămăduite suferinţele.