Brasov 1989. Armata, revolutia si revolutionarii
În discursul istoriografic despre rezistenţa în timpul comunismului, Braşovul este recunoscut mai ales pentru revolta muncitorilor din 15 noiembrie 1987. Însă, în acest oraş, în decembrie 1989, au fost ucise 68 de persoane, 150 au fost rănite, iar 55 au fost reţinute ca suspecte de terorism. Ulterior, acestea din urmă au fost eliberate. Cele mai multe dintre victime au fost ucise după 22 decembrie şi după preluarea conducerii judeţului de către armată şi crearea Frontului Salvării Naţionale.
Studiul de faţă propune o analiză a evenimentelor din decembrie 1989, pornind de la documentele întocmite de Secţia Parchetelor Militare, încă din anul 1989 şi mult timp după aceea, şi a celor produse de Comisia senatorială pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989[1].
Braşov: 16 – 21 decembrie 1989.
Documentele consultate indică faptul că, în Braşov, primele informaţii despre situaţia din Timişoara au ajuns în după-amiaza zilei de 16 decembrie 1989, în jurul orelor 17.00 – 18.00. Atunci, comandantul Brigăzii de Vânători de Munte, generalul Ion Florea, a fost chemat la telefon de către ministrul Apărării, generalul colonel Vasile Milea, care i-a spus că, în Timişoara, au „loc evenimente”, mai precis „o revoltă populară”. L-a atenţionat că „vor trebuie să fie pregătiţi”. Totodată, ministrul Apărării i-a cerut generalului Ion Florea să ia măsuri suplimentare pentru paza cazărmilor şi a principalelor obiective din oraşul Braşov[2]. În aceeaşi zi, orele 20.00, au fost informate şi unităţile Ministerului de Interne din judeţ. Potrivit locotenent colonelului Gheorghe Popeea, comandantul Grupului Judeţean de Pompieri, în timp ce se afla în Biroul şefului Securităţii Braşov, colonelul Bucur, acestuia i-a fost transmis prin telefon ordinul ca la „Braşov să se stăpânească situaţia”. După terminarea conversaţiei telefonice, Popeea a fost întrebat dacă a înţeles ce i s-a comunicat. În urma răspunsului afirmativ, i s-a ordonat să meargă la unitate pentru luarea măsurilor ce se impuneau. Gheorghe Popeea menţiona într-o declaraţie din 23 ianuarie 1990 că măsurile pe care le-a dispus atunci au fost: alarmarea unităţii, chemarea cadrelor la unitate şi „pregătirea tehnicii pentru eventuala intervenţie de restabilire a ordinii publice”[3].
Un alt ofiţer, maiorul Ion Brebenel, preciza într-o declaraţie din martie 1990 că Biroul pază şi ordine din cadrul Miliţiei, pe care-l conducea, a fost atenţionat să fie pregătit pentru intervenţie dacă în Braşov se vor produce „dezordini”. Înfiinţat în 1988, în baza ordinului 2660 al MI şi după revolta muncitorilor braşoveni, plutonul avea în decembrie 1989 un efectiv de 30 de ofiţeri şi de subofiţeri, organizaţi în grupe a câte 10 persoane. Fiecare grupă mai dispunea de 5 cadre de rezervă. Încă din 16 decembrie 1989, acest pluton a intrat în alarmă, urmând să intervină „în cazul provocării de dezordini stradale, în autobuze şi săli de spectacol”. Intervenţia avea să se realizeze, după cum menţionează acesta, numai după „alarmarea sa de către inspectorul şef al IJ MI Braşov”, generalul Gheorghe Zăgoneanu[4].
Persoanele audiate după 1989 menţionează că alarmarea unităţilor militare şi ale MI din Braşov a fost determinată de evoluţia situaţiei din Timişoara, ordinele transmise de la centru, dar şi de temerile responsabililor locali de partid şi de stat ca în acest oraş s-ar putea să aibă loc un eveniment similar celui din 15 noiembrie 1987. Gestul electricianului şi pictorului amator Corneliu Liviu Babeş era încă viu în memoria oficialităţilor locale, putând reprezenta un alt motiv de alarmare că Braşovul se putea transforma într-un alt loc „contrarevoluţionar”. Pe 2 martie 1989, acesta s-a autoincendiat pe pista Bradu din Poiana Braşov. După ce s-a prăbuşit lângă un copac, a scos un carton cu următoarea inscripţie în engleză: „Stop Murder. Braşov = Auschwitz”, ceea ce ar putea reprezenta un indiciu că prin acest act Liviu Babeş a urmărit să capteze atenţia turiştilor occidentali aflaţi în staţiune[5]. Totodată, acest sacrificiu, care aminteşte de cel al studentului cehoslovac Jan Palach din ianuarie 1969, indică starea de nemulţumire generală existentă la nivelul întregii ţării.
În acelaşi timp, alarmarea unităţilor militare din Braşov s-a produs după ce demonstranţii din Timişoara, aflaţi la casa parohială a lui László Tökés s-au îndreptat spre sediul Comitetului Judeţean al PCR, chiar dacă acesta îi îndemnase să se întoarcă la casele lor. Pe traseu, protestatarii au distrus mai multe magazine, iar cărţile lui Nicolae Ceauşescu găsite în librării au fost arse[6]. Răspunsul autorităţilor din Timişoara a fost prompt. Până la 17 decembrie, orele 4.40, dimineaţa, au fost arestaţi 180 de participanţi[7], ca urmare a ordinelor transmise de Nicolae Ceauşescu ministrului de Interne Tudor Postelnicu. Prin aceste ordine s-a solicitat ca, în scopul „dispersării” demonstranţilor, intimidării şi supunerii lor, să se „acţioneze viguros” şi să fie organizată „o demonstraţie de forţă”[8].
Gestionarea situaţiei din Timişoara şi reacţia autorităţilor locale a fost considerată de către Nicolae Ceauşescu, în şedinţele Comitetului Politic Executiv al Partidului Comunist Român şi în timpul teleconferinţei cu responsabilii de partid şi militari din teritoriu din 17 decembrie 1989, drept o trădare a intereselor ţării, poporului şi socialismului. Principalii responsabili au fost consideraţi ministrul de Interne, Tudor Postelnicu, ministrul Apărării, Vasile Milea, şi comandatul Departamentului Securităţii Statului, Iulian Vlad. Motivul indicat era că nu au aplicat întocmai ordinele transmise. Liderul comunist a propus destituirea lor şi preluarea directă a conducerii Armatei, ceea ce avea să se întâmple însă după fuga lui Nicolae Ceauşescu şi trecerea Armatei de partea „poporului”.
Totodată, în cadrul acestor şedinţe, protestele timişorenilor au fost prezentate ca o acţiune „conjugată” a Statelor Unite ale Americii şi Uniunii Sovietice, hotărându-se închiderea graniţelor şi sistarea oricărei activităţii turistice. Niciunui cetăţean străin, inclusiv al statelor socialiste, nu îi mai era permisă intrarea în România, toţi fiind consideraţi „agenţi de spionaj”. Singurii turişti acceptaţi erau cei din Coreea, China şi Cuba. Prezentă la şedinţa Comitetului Politic Executiv al PCR din 17 decembrie 1989, Elena Ceauşescu a afirmat că forţele de intervenţie trebuiau „să fi tras în ei, să fi căzut şi pe urmă luaţi şi băgaţi în beci. Nu vi s-a spus aşa? Unul să nu iasă”[9]. În teleconferinţa din aceeaşi zi cu secretarii de partid din teritoriu şi comandanţii militari s-a ordonat înarmarea tuturor unităţilor militare cu muniţie de război, constituirea de grupe de patrulare mixte din
„unităţi de miliţie, de securitate şi armată, cu organizaţii de partid şi de UTC, cu grupele de gărzi patriotice, cu organizaţiile de tineret, cu activiştii de partid, bine verificaţi, cu poziţie fermă, activă, instruiţi bine! Şi acestea nu pentru o zi! Acestea pentru perioada până când se va revoca acest ordin! Va rămâne în vigoare, practic, până după Anul Nou”[10].
Imediat după această teleconferinţă, în unităţile militare din Braşov a fost declarată alarma de luptă parţială „Radu cel Frumos”. Colonelul Cornel Vaida, şeful Biroului operaţii din cadrul Brigăzii de Vânători de Munte din Braşov, menţionează într-o declaraţie din 11 iunie 2007 că a aflat despre declararea alarmei de la ofiţerul de serviciu al unităţii şi că iniţial a crezut că este doar un exerciţiu. Aflat în concediu, s-a prezent la comanda unităţii unde colegii de birou i-au spus că „militarii din unităţile din Timişoara au fost agresaţi de persoane care manifestau în oraş şi că au fost răniţi atât din rândul civililor cât şi al militarilor”[11]. Un alt ofiţer arată că, în aceeaşi zi, generalul Ion Florea, comandantul Brigăzii, le-a „prelucrat motivul alarmei”, şi anume: „situaţia turbulentă de la Timişoara, unde acţionau elemente ostile regimului şi că trebuie să fim pregătiţi să intervenim”[12].
Intrarea în alarmă de luptă parţială a însemnat: 1). Pregătirea tuturor unităţilor pentru intervenţie; 2). Convocarea la cazarmă a tuturor cadrelor, inclusiv a celor aflate în concediu sau a celor aflate în permise; 3) Suspendarea tragerilor, aplicaţiilor, convocărilor şi cursurilor; 4) Întărirea pazei la toate dispozitivele militare; 5) Executarea tuturor ordinelor date de comandamentele constituite în această perioadă[13].
În aceeaşi seară, a fost emis un alt ordin de către ministrul Apărării în care se cerea pregătirea unor grupe de intervenţie împotriva eventualelor „elemente destabilizatoare” şi a coloanelor de manifestanţi. În acest ordin erau precizate armamentul care trebuia să fie folosit; modul de acţiune împotriva coloanelor de manifestanţi, precum şi deschiderea focului la picioare, după efectuarea somaţiilor regulamentare[14]. În zilele următoare (18-19 decembrie 1989), în unităţile şi subunităţile militare din Braşov au avut loc şedinţe de înfierare a evenimentelor din Timişoara, la care au participat şi ofiţeri din cadrul Consiliului Politic al Armatei a I-a[15] Evenimentele de la Timişoara au fost prezentate soldaţilor ca rezultatul unor manifestări huliganice. Colonelul (r) Ioan Radu, fost ofiţer la UM Predeal, indică într-o declaraţie din 18 noiembrie 2006 cum au decurs aceste prelucrări şi modul în care a fost sfătuit să prezinte situaţia din Timişoara soldaţilor din subordine:
„Mi-au spus ce trebuie să conţină cuvântarea mea în sensul că la Timişoara nu sunt adevăraţi demonstranţi, care îşi cer drepturile, ci sunt nişte huligani, iar în situaţia în care vom fi trimişi într-o misiune să executăm ordinele scrise. În legătură cu uzul de armă le-am precizat că trebuie să respecte prevederile uzului de armă (Regulamentul de gardă şi de garnizoană)”[16].
Acesta mai precizează că, la şedinţa din 18 decembrie 1989, a participat şi un ofiţer de la Consiliului Politic al Armatei I-a, care le-a explicat evenimentele din Timişoara „în sensul că au ieşit huligani în stradă şi au spart vitrinele”[17]. La 19 decembrie 1989 a avut loc o şedinţă şi la sediul Brigăzii de Vânători de Munte, militarii fiind informaţi de către colonelul Ionescu de la Consiliul Politic Superior, probabil acelaşi ofiţer menţionat şi de Ioan Radu, despre „incidentele de la Timişoara” şi anume că pe „fundalul unor manifestări stârnite de pastorul reformat László Tökés, populaţia s-a revoltat şi a atacat unităţile militare”[18].
Trimiterea ofiţerilor politici în unităţile militare din teritoriu a fost una dintre măsurile luate de Ministerul Apărării pentru observarea stării de spirit a militarilor, dar şi în scopul prelucrării politice a evenimentelor de la Timişoara. Unul dintre ofiţerii politici trimişi în inspecţie a fost chiar Ilie Ceauşescu, adjunct al ministrului şi secretar al Comitetului Politic Superior al Armatei. În perioada 18 – 20 decembrie, acesta a participat la şedinţele care au avut loc în unităţile militare din Timişoara, Arad, Cluj şi Oradea. În timpul audierii sale de către Comisia senatorială pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989, Ilie Ceauşescu susţinea că misiunea sa a constat în a observa „atmosfera care era acolo”, fără a se insista în mod deosebit asupra situaţiei din Timişoara. Fostul ministru menţionează că la aceste şedinţe nu le-a comunicat militarilor că la Timişoara ar fi rezultat morţi şi răniţi, în urma deschiderii focului asupra civililor[19].
Afirmaţiile lui Ilie Ceauşescu sunt reluate şi de către fostul procuror militar Liviu Domşa. Potrivit declaraţiilor sale, la unitatea militară 02565 din Cluj a avut loc, la 20 decembrie 1989, o şedinţă la care au participat Ilie Ceauşescu, generalul locotenent Iulian Topliceanu, comandantul Armatei a IV-a, Ioachim Moga, prim secretar al Comitetului Judeţean de partid Cluj, secretarii de partid, şefii de Stat Major şi comandanţii de la unităţile militare ale Armatei a IV-a. Domşa menţionează că Ilie Ceauşescu s-a aflat la Cluj pentru a se informa asupra modului în care „decurg activităţile, stadiul în cadrul <> şi pentru a face unele comunicări”, fără a se referi la situaţia din Timişoara.[20]
Întrunirea Consiliului Judeţean al Apărării.
La 18 decembrie 1989, orele 17.00, în Braşov a avut loc o întrunire a Consiliului Judeţean al Apărării pentru a fi comunicate „indicaţiile şi măsurile [care] au fost transmise la Comitetul Politic Executiv în şedinţa din 17.12.1989”. La această şedinţă au participat secretarii organizaţiei PCR Braşov şi comandanţii unităţilor militare din Braşov, precum şi Gheorghe Pană, membru al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR[21]. Şedinţa a fost deschisă de către primul secretar Petre Preoteasa, care i-a informat pe cei prezenţi despre situaţia existentă, ca urmare a evenimentelor de la Timişoara[22]. Acesta le-a cerut comandanţilor militari să întocmească o hartă a municipiului Braşov pe care să fie reprezentate „focarele probabile de revoltă, forţele care intervin pentru blocarea şi dislocarea grupurilor revoltate, variante de acţiune şi de apărare ale sediului comitetului judeţean de partid”[23].
Locotenent colonel Gheorghe Toma, şeful Gărzilor Patriotice, precizează într-o Notă explicativă din 22 ianuarie 1990 că aceasta şedinţă a mai avut drept scop „stabilirea măsurilor ce se impuneau atunci, în vederea prevenirii şi înăbuşirii unei revolte a maselor din municipiul Braşov sau municipiul Făgăraş, deşi despre Făgăraş nu s-a discutat”[24].
În cazul judeţului Braşov, ca urmare a revoltei din 1987, exista încă din 1988 un „Plan unic de intervenţie pentru stabilirea şi menţinerea ordinii publice”, ce fusese întocmit în baza ordinului Ministrului de Interne nr. 02600 din acelaşi an. Acest plan cuprindea, potrivit Declaraţiei din 1 martie 1990 a maiorului Gheorghe Oprea de la Inspectoratul Judeţean al MI, „concepţia întrebuinţării forţelor şi mijloacelor din unităţile MI şi MApN la un număr de peste 70 de obiective din judeţ, la care s-ar fi produs acte de dezordine”. Ofiţerul indică, în aceeaşi declaraţie, şi măsurile care urmau să fie luate:
„Ca mod de acţiune era prevăzut în planul iniţial să se execute nişte cordoane de blocare, de-a latul străzilor pentru a împiedica deplasarea turbulenţilor în centrul oraşului. După blocarea acestora trebuia să acţioneze plutonul de intervenţie al miliţiei […] pentru împrăştierea turbulenţilor şi reţinerea elementelor mai periculoase sau instigatoare”[25].
Existenţa acestui plan de intervenţie reiese şi din declaraţia locotenentului colonel Gheorghe Popeea din 23 ianuarie 1990, participant la şedinţa din 18 decembrie 1989, care menţionează că, după deschiderea întrunirii, primul secretar Petre Preoteasa
„a dat întâi cuvântul la Gl. Zăgoneanu. Acesta a arătat că unităţile din subordinea IJMI [Inspectoratul Judeţean al Ministerului de Interne Braşov] pe baza unui ordin al MI au pregătite planuri speciale [subl. în original] pentru intervenţie la restabilirea ordinii şi liniştii publice şi că sunt pregătite să acţioneze în orice situaţie, în acest sens fiind făcute anterior şi o serie de exerciţii şi aplicaţii în diferite locuri din Braşov. Totodată a arătat că organele MI nu pot face faţă în cazul în care au de înfruntat un număr mare de turbulenţi, că organele MI pot rezolva situaţii în care se confruntă cu un număr de circa 200 – 400 de oameni, în rest fiind necesară intervenţia şi cooperarea cu unităţile MApN şi cu gărzile patriotice, şi în acest sens este necesar să se stabilească precis, amănunţit variante de acţiune şi de intervenţie pentru obiectivele importante din municipiu – cu forţe, aliniamente, loc de dispunere, de aşteptare, timp de alarmare, de adunare, de intrare în dispozitiv şi toate celelalte probleme legate de astfel de situaţii”[26].
În timpul şedinţei, Zăgoneanu s-a referit şi la revolta din 15 noiembrie 1987, asigurându-l pe prim secretar că „s-au luat măsuri privind modul de acţiune a trupelor de securitate şi miliţie”, iar dacă „va fi atacat sediul comitetului judeţean de partid va fi apărat”[27]. Cei prezenţi la şedinţa din 18 decembrie 1989 îl indică pe generalul Zăgoneanu ca fiind autorului acestui plan, iar definitivarea lui a fost realizată în zilele următoare de către ofiţerii de la Birourile de Operaţii şi Pregătire de Luptă ale unităţilor MI şi MApN din Braşov. Planul avea două variante, atac şi apărare, şi cuprindea „4 zone posibile de izbucnire a unor mişcări ale populaţiei”: 1). Comitetul Judeţean de partid; 2). Întreprinderea de Autocamioane Braşov „Steagul Roşu” până la intersecţia cu strada Bucureşti; 3). Tractorul Braşov cu stadionul şi parcul din apropriere 4). Universitatea şi căminele studenţeşti de pe strada Memorandumului[28].
Un alt participant la şedinţa Consiliului Judeţean al Apărării detaliază într-o Notă Explicativă din 16 aprilie 1990 „acţiunile concrete” care au fost hotărâte în timpul întrunirii din 18 decembrie 1989[29]. Conform colonelului Gheorghe Popescu, ca acţiuni concrete au fost stabilite:
„prelungirea măsurilor de pază întărită până după revelion; alungarea străinilor din judeţ, indiferent de pagube pe linia Turism; […] constituirea unui comandament central judeţean şi municipal pentru conducerea tuturor forţelor; unităţile militare să treacă prin centrul oraşului la instrucţie; unitatea de elicoptere să execute zboruri asupra oraşului Braşov; paza fab.[ricii] de pâine, ulei; paza căminelor, cinematografelor şi a sălilor de teatru; organizarea tp. [transportului] în comun corespunzător nevoilor; interzicerea întreruperii energiei electrice, mărirea debitului de gaze; asigurarea încălzirii locuinţelor în mod corespunzător; îmbunătăţirea radicală a aprovizionării populaţiei, aducerea de la Constanţa unei cantităţi de carne; controale riguroase în magazine”[30].
S-a mai propus şi organizarea unei şedinţe cu „responsabilii din comerţ”[31].
Aplicarea unor măsuri de prevenire sau de intimidare a populaţiei locale este indicată şi de către şeful Gărzilor Patriotice din Braşov, locotenent colonel Gheorghe Toma. Măsurile pe care le enumeră sunt: „cercetare aeriană executată cu elicoptere de către I.C.A Ghimbav; deplasări de coloane militare pe diferite trasee din municipiu; patrule ale armatei în principalele zone aglomerate din oraş”. Iniţiativa aplicării acestora este atribuită de către Gheorghe Toma fostului secretar al organizaţiei judeţene de partid, Petre Preoteasa[32].
Se poate observa din măsurile propuse că responsabilii de partid şi de stat erau conştienţi de lipsurile curente şi de nemulţumirile locuitorilor oraşului Braşov, fiind încă vie în memoria lor revolta din 1987. De aceea, planurile întocmite aveau două scopuri. Primul a fost satisfacerea nemulţumirilor braşovenilor, pentru a nu da naştere unei ample acţiuni de protest, similară celei din 15 noiembrie 1987, iar al doilea era prevenirea sau intervenţia în forţă, în cazul în care o revoltă anticomunistă ar fi avut loc.
În cadrul şedinţei, s-a discutat inclusiv despre posibilele victime, care ar fi rezultat în urma intervenţiei unităţilor MApN şi a MI. Referitor la acest aspect, Mircea Popeea menţionează că, în timpul şedinţei, Zăgoneanu le-a spus că în, „cazul în care vor fi victime, acestea să nu fie lăsate în stradă, ci să fie ridicate şi transportate imediat de la faţa locului”[33].
După terminarea şedinţei a avut loc o întrevedere între Petre Preoteasa, Gheorghe Pană şi Gheorghe Zăgoneanu în biroului fostului secretar al organizaţiei judeţene de partid a PCR. Petre Preoteasa menţionează, într-o declaraţie din 23 februarie 1990 că, în timpul acestei întâlniri, Zăgoneanu a fost întrebat de către Pană Gheorghe „ce alte măsuri suplimentare a mai luat pe linia inspectoratului MI”. Acesta a răspuns că
INTERVIURILE HotNews.ro